Cred ca este deja a sasea oara cand merg in Cheile Carasului. Iar principalul motiv nu e cel evident si anume ca sunt aproape de Timisoara, ci tine de bogatia si de frumusetea lor si de modul in care le-am descoperit in fiecare tura, in anotimpuri diferite si cu oameni diferiti. Asa cum spuneam aici, de fiecare data cand am ajuns in chei, mi-am dorit sa revin, de fiecare data am simtit ca timpul nu este suficient, ca as mai fi avut energie de ceva, fie ca vorbim de drumetie, de escalada sau de vizitat pesteri.
Atractia mea fata de acest loc si faptul ca revin constant este cumva impotriva principiilor mele de a calatorii: "viziteaza un loc o data si apoi exploreaza si alte zone, sunt atatea lucruri de vazut pe planeta" si "niciodata nu e ca prima data; a doua vizita nu mai are acelasi farmec". Sunt convinsa ca si cand voi merge a saptea oara in acest loc, voi fi placut surprinsa.
Intr-o perioada nedefinita - nici iarna, nici primavara - si intr-o zi in care nimeni nu dadea nicio sansa unei excursii, eventual unei ture la ski sau unei cafele linistite in oras (dovada ca nu ne-am intalnit cu nimeni pe traseu si ca abia am gasit amatori pentru a pleca din oras) am ales totusi sa organizez o tura in Chei. Simplu, banal ati zice. Ce mai poti vedea a sasea oara? Ei bine, am avut inspiratia de a alege sa facem circuit - am pornit pe chei si ne-am intors pe platou si am avut norocul sa fi nins cu o noapte inainte.
Din fericire prima parte a drumului o stiam, dar si asa ne-a fost greu sa razbatem printre copacii cazuti care blocau poteca si sa traversam paraurile si baltile inghetate din drum. Nu mi-a displacut deloc peisajul gri, acoperit pe alocuri cu alb, nu mi-a fost dor de verdele abundent din celelalte anotimpuri. Am admirat copacii scheletici, iedera, lianele si linia puternica a stancilor. Ambele maluri aveau o frumusete aparte si parca si Carasul susura altfel, avea alt ecou.
Desi cararea este in mare parte dreapta, fara multe suisuri si coborasuri, mersul la -5 grade si slalomul printre crengile si copacii doborati si mentinerea echilibrului prin zapada, frunze uscate si noroi a facut ca plimbarea prin chei sa fie una solicitanta, fara nicio legatura cu ce imi aminteam eu din celelalte ture, iar faptul ca am ales sa intram si in Pestera de sub Carsa a adaugat sare si piper excursiei. Escadatul cu mainile inghetate, cu bocancii alunecand pe zapada si iarba amestecata cu noroi si urcatul pe lanturi pe stanca uda nu a fost cea mai buna idee, dar efortul a meritat: pestera este la fel de spectaculoasa cum mi-o aminteam. Doar ca de data asta persista un miros pestilential, pasamite un animal se adapostise acolo. Nu am stat prea mult sa elucidam misterul, am luat "amintire" o cutie de bere, "uitata" de un turist zelos si am pornit mai departe. (De fiecare data cand natura imi ofera un dar frumos, ca semn de pretuire, aleg sa culeg din gunoaile lasate se altii).
Cand am ajuns in Poiana Prolaz, m-am bucurat sa vad ca exista un pod normal care usureaza trecerea pe celalalt mal. Numai ca noi, astia mai mici de inaltime, am fi avut nevoie de o scarita ca sa ne cataram pe el....Ne-am continuat drumul spre partea cea mai ingusta a cheilor, dar si cea mai frumoasa. La un moment dat a trebuit sa renuntam, caci inaintea pe poteca era un chin. Cred ca sa iti faci drum cu macheta prin jungla ar fi fost mai usor, decat sa incerci sa indepartezi fiecare obstacol din poteca de pe chei.
La intoarcerea in poiana am cochetat putin cu ideea de a trece pe cabluri sau pe resturile fostului pod, dar la gandul ca as putea face cunostinta cu apa inghetata, am renuntat rapid si am cautat solutii sa abordez podul nou si frumos, dar prea inalt pentru mine.
Si iata-ne pe celalalt mal, pe un traseu pe care nu mai fusesem niciunul din noi. Din ce citisem pe net drumul se bifurca spre stanga si trebuia sa alegem triunghi rosu in locul celui albastru si apoi sa tinem ca reper stalpii de inalta tensiune, caci semnul se pierde. Ii poti spune noroc sau ii poti spune atentie, ideea e ca am nimerit drumul si chiar si triunghiul rosu, acolo unde altii l-au pierdut...
Cinci ore mai tarziu, iata-ne la sosea, bucurosi ca putem admira apusul ce se lasa peste Carasova.
O tura ce parea simpla la prima vedere, a fost de fapt o proba de atletism 100m garduri, cu mini escalada in pestera, o potentiala intalnire neprevazuta cu un animal, cu ghiocei zgribuliti de ultima zapada si cu un apus spectaculos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu