Zilele trecute se anunta cod galben de canicula. Si cum in Timisoara canicula este de-a dreptul caniculara, am cautat refugiul in munti. Am plecat spre chei intr-o tura scurta, de o zi, fara prea multe pretentii, mai ales ca mergeam si cu oameni pe care nu ii cunosteam prea bine si am facut o organizare ad-hoc, fara planuri foarte clare. Poate si faptul ca nu am avut asteptari marete a contribuit la supriza placuta pe care ne-a adus-o ziua petrecuta in chei. Dar, cu siguranta, cea mai mare contributie a avut-o Muri, ghidul nostru. Stiam din auzite, dar nu am experimentat pana acum sa merg intr-un loc ghidat de un localnic. Muri, copilarind in zona, ne-a aratat locuri ascunse si ne-a spus povestile copilariei sale, facand ca drumul molcom de-a lungul raului sa fie de fapt alert. Ne-a momit cu povesti si provocari, facandu-ne sa marim pasul, ca sa putem vedea cat mai mult din chei. Chiar daca raul serpuia ademenitor, cu frunze plutind lenese la vale, spectacolul a inceput cu adevarat cand am descoperit prima pestera.
Pestera de dupa Carsa este bine ascunsa vizitatorului neavenit. Poti trece linistit pe langa ea fara sa stii ca e acolo. Si poate ca de cele mai multe ori este mai bine sa fie asa, avand in vedere gunoaiele pe care le-am adunat de la intrare. Eu nu mi-as fi inchipuit ca dincolo de 3 colturi de stanci, prin care abia ma pot strecura se afla o asemenea minune a naturii. Si chiar daca mi-as fi inchipuit, nu as fi avut curaj sa ma strecor. Am abtinut prima victorie de etapa cand mi-am depasit frica si m-am strecurat vitejeste prin cotloanele muntelui. Urmatoarele victorii nu mai conteaza. Aviz claustrofobilor. Odata ce intri in pestera si odata ce incepi sa te minunezi, creierul nu mai poate inregistra frica. Prea este bombardat cu senzatii extraordinare si tot senzorialul este ametit, incat uita de spaime. Cand eram taras, in miezul muntelui, cu mainile si genunchii in argila, nu m-am gandit serios la frica, am simtit ca sunt una cu muntele.
Cand am simtit argila rece si umeda in palme, mi s-a parut ca muntele ma lasa sa il pipai, sa il simt si sa il respect mai mult. Am vazut cu muntele absoarbe apa ca un burete si o asimileaza, lasand-o sa il transforme in interior, picatura cu picatura.
Pesterea de dupa Carsa este o pestera activa. Fiind un anotimp secetos, nu am gasit multa apa si am reusit sa inaintam in miezul muntelui destul de mult pe firul secat al paraiasului. Intrarea in pestera este tapetata cu aur. Cand am vazut ce frumos lucesc peretii, primul lucru la care m-am gandit a fost o icoana. Mi-am facut cruce cu limba in gura in fata frumuserii naturii.
Dupa o multime de multumiri si temenele pentru Muri care ne-a aratat aceasta minune ascunsa, am continuat sa serpuim pe langa rau, pe langa stanca, spre urmatoarea destinatie - Pestera de sub Cetate II. Desi Muri tot insista ca este o pestera unica in tara, ca este minunata si desavarsita, eu inca eram sub impresia primei pesteri si a contactului efectiv cu natura, incat nu credeam ca se poate mai mult. Eu stiam ca pesterile au galerii inalte si ca te poti plimba ca pe bulevard in ele, respirand in voie si admirand de la distanta interiorul Pamantului. Dar se pare ca sa mergi in pestera inseamna mult mai mult. Pestera de sub Cetate II, este a treia pestera pe care am vazut-o pe pipaite, ca sa zic asa, si este de departe cea mai spectaculoasa, asa cum a si fost laudata. Am coborat, am urcat, ne-am strecurat pe verticala, ne-am tarat, ne-am catarat, ne-am fotografiat cu guru (formatiune geologica, nu Muri-guru, cunoscator de pesteri si chei), am vazut formatiuni falice, dinozaurice, dinti si draperii, tantarii si gandaci de pestera si silexuri ucigase. Ne-am udat, ne-am murdarit si ne-am taiat, dar am savurat la maxim aceasta experienta.
Adrenalina si frigul ne-au facut foame, asa ca ne-am intors incolonati la desagii lasati pe malul raului si ne-am savurat painea cu branza, pufuletii si batoanele.
Ghiftuiti si inca nauciti de cele vazute am urmat in contiuare poteca ca sa vedem unde incep cheile salbatice si sa gasim un loc potrivit de baie. Ne-am indeplinit si aceste ultime doua obiective, iar ca bonus am primit o rapaiala de ploaie care a racorit atmosfera si a schimbat peisajul.
Ca de fiecare data cand mi-a placut un loc, si din chei am plecat cu gandul ca voi reveni. M-am uitat inapoi cu jind spre poteca, extenuata, dar si cu parerea de rau ca nu am avut mai mult timp la dispozitie.
Pestera de dupa Carsa este bine ascunsa vizitatorului neavenit. Poti trece linistit pe langa ea fara sa stii ca e acolo. Si poate ca de cele mai multe ori este mai bine sa fie asa, avand in vedere gunoaiele pe care le-am adunat de la intrare. Eu nu mi-as fi inchipuit ca dincolo de 3 colturi de stanci, prin care abia ma pot strecura se afla o asemenea minune a naturii. Si chiar daca mi-as fi inchipuit, nu as fi avut curaj sa ma strecor. Am abtinut prima victorie de etapa cand mi-am depasit frica si m-am strecurat vitejeste prin cotloanele muntelui. Urmatoarele victorii nu mai conteaza. Aviz claustrofobilor. Odata ce intri in pestera si odata ce incepi sa te minunezi, creierul nu mai poate inregistra frica. Prea este bombardat cu senzatii extraordinare si tot senzorialul este ametit, incat uita de spaime. Cand eram taras, in miezul muntelui, cu mainile si genunchii in argila, nu m-am gandit serios la frica, am simtit ca sunt una cu muntele.
Cand am simtit argila rece si umeda in palme, mi s-a parut ca muntele ma lasa sa il pipai, sa il simt si sa il respect mai mult. Am vazut cu muntele absoarbe apa ca un burete si o asimileaza, lasand-o sa il transforme in interior, picatura cu picatura.
Pesterea de dupa Carsa este o pestera activa. Fiind un anotimp secetos, nu am gasit multa apa si am reusit sa inaintam in miezul muntelui destul de mult pe firul secat al paraiasului. Intrarea in pestera este tapetata cu aur. Cand am vazut ce frumos lucesc peretii, primul lucru la care m-am gandit a fost o icoana. Mi-am facut cruce cu limba in gura in fata frumuserii naturii.
Dupa o multime de multumiri si temenele pentru Muri care ne-a aratat aceasta minune ascunsa, am continuat sa serpuim pe langa rau, pe langa stanca, spre urmatoarea destinatie - Pestera de sub Cetate II. Desi Muri tot insista ca este o pestera unica in tara, ca este minunata si desavarsita, eu inca eram sub impresia primei pesteri si a contactului efectiv cu natura, incat nu credeam ca se poate mai mult. Eu stiam ca pesterile au galerii inalte si ca te poti plimba ca pe bulevard in ele, respirand in voie si admirand de la distanta interiorul Pamantului. Dar se pare ca sa mergi in pestera inseamna mult mai mult. Pestera de sub Cetate II, este a treia pestera pe care am vazut-o pe pipaite, ca sa zic asa, si este de departe cea mai spectaculoasa, asa cum a si fost laudata. Am coborat, am urcat, ne-am strecurat pe verticala, ne-am tarat, ne-am catarat, ne-am fotografiat cu guru (formatiune geologica, nu Muri-guru, cunoscator de pesteri si chei), am vazut formatiuni falice, dinozaurice, dinti si draperii, tantarii si gandaci de pestera si silexuri ucigase. Ne-am udat, ne-am murdarit si ne-am taiat, dar am savurat la maxim aceasta experienta.
Ghiftuiti si inca nauciti de cele vazute am urmat in contiuare poteca ca sa vedem unde incep cheile salbatice si sa gasim un loc potrivit de baie. Ne-am indeplinit si aceste ultime doua obiective, iar ca bonus am primit o rapaiala de ploaie care a racorit atmosfera si a schimbat peisajul.
Ca de fiecare data cand mi-a placut un loc, si din chei am plecat cu gandul ca voi reveni. M-am uitat inapoi cu jind spre poteca, extenuata, dar si cu parerea de rau ca nu am avut mai mult timp la dispozitie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu