miercuri, 31 ianuarie 2018

De ce escalada?

In ultimele doua saptamani m-am trezit la cantatul cocosilor sau la sunetul clopotelor. In Grecia clopotele bat aproape la fel de des precum canta cocosii, iar cocosii sunt harnici tare: canta in fiecare dimineata, de mai multe ori. In ultimele doua saptamani am plecat zilnic cu rucsacul in spate si plina de optimism la diverse faleze. In fiecare zi am catarat trasee noi si mi-am facut rani la maini si vanatai la picioare.
 
Aproape in fiecare zi m-am bucurat de mici victorii. Au trecut zilele si ranile vechi au fost inlocuite cu altele noi. Intre timp am invatat sa mananc cu mainile tremurande de la adrenalina si pline de magneziu. Am invatat ca oboseala si panica nu le lasa sa gandesti. Am mai invatat ca trebuie sa ai o conexiune buna cu cel ce te fileaza, dar cea mai importanta este concentrarea si increderea in propria persoana, pentru ca tu esti singur pe stanca cu fricile tale. 
Falezele au rasunat de gemete, icnete sau racnete de victorie, cataratorii erau bucurosi sau plini de frustrari in jurul meu. Si la fel am fost si eu. Am trecut prin toata panoplia de emotii, de la frica la extaz, de la suparare, la o vaga multumire de sine. Dar nimic nu se compara cu panica. Panica iti blocheaza muschii, iti accelereaza respiratia si bataile inimii si te face sa te intrebi: "Ce p... mea caut eu aici? De ce Dragnea nu m-am apucat eu de crichet? Ma duc acasa si ma apuc de crosetat!"
Daca ai noroc (si eu am avut) sa nu cazi si sa fii una cu stanca, transpiri, respiri, transpiri, respiri si urci mai departe. Incepi sa vezi prize la picior, acolo unde initial nu era nimic, apuci cu degetele orice mica excrescenta a peretelui, iti sangereaza mainile si iti pulseaza genunchii, dar tu nu mai simti nimic. Doar numeri buclele pana la top. Nici nu mai conteaza efortul fizic, caci efortul psihic este suprem. Uneori nu am reusit sa depasesc panica, m-a apucat un sentiment de zadarnicie si am cerut sa fiu tinuta in coarda si sa cobor, in ciuda incurajarilor filatorului, in ciuda indicatiilor si chiar a injuraturilor de rigoare.
Dar de retinut sunt toate celelalte momente in care am respirat, mi-am odihnit mainile si picioarele si cu o mina calculata si rece, am continuat sa fac balet pe stanca: pozitionarea pe rand a picioarelor pe praguri mici, fixarea mainilor in prize laterale sau inverse, rotirea usoara a trunchiului  etc. Trebuie sa recunosc ca au fost momente in care am cautat cu disperare rangi in care sa ma fixez cu mainile, chiar cu riscul de a ma rani, pentru a ma salva de pe bucatile de perete vertical si catifelat ca un fund de copil mic.
In fiecare seara mi-am relaxat sub dus muschii chinuiti si orgoliul ranit si a doua zi am luat-o de la capat. Si in fiecare zi a fost altfel. Am catarat printre narcise pe stanca, dar si pe trasee pline de cacareze de capra, in inghetat la 5 grade si m-am bronzat la 16 grade, am catarat fete cazute, dar si trasee cu coloane.
Fizic, poate ca toate traseele parcurse m-au dus usor, usor la saturatie, dar psihic sunt din ce in ce mai puternica si gata de noi provocari.