sâmbătă, 22 august 2009

Turcia - pentru onoare

Îmi place în Turcia. Am fost de mai multe ori. De fiecare dată am descoperit alte şi alte lucruri, şi bune şi rele, dar mult mai multe bune.
M-am îndrăgostit de câteva branduri turceşti:
1. cafeaua turcească. Nu poate fi înlocuită de niciun expresso
2. îngheţata turcească. Neapărat servită de vânzători îmbrăcaţi tradiţional care îţi fac tot felul de şmecherii până îţi înmânează cornetul de îngheţată. Îngheţata asta vândută la colţ de stradă e atât de ....nu ştiu...nu am mai experimentat aşa ceva...în nici un caz nu seamănă cu îngheţata românească - mai mult apă, nici cu înghetata italiana - mai mult arome
3. Temel. Temel este savuros, este un fel de Bulă românesc. Bancurile cu Temel sunt de obicei fără perdea, iar în engleză Temel este şi mai tembel decât permite legea :)
4. Rahatul turcesc. Şi/sau halvaua cu fistic. Mmmm...miam miam
5. Efes. Berea Efes. Vă mai aduceţi aminte de berea care a pătruns prima pe piaţa românească în anii 90? Acum nu se mai găseşte, dar pentru turci e cum e Ursus la noi.
6. Rachia turcească. Alcool 45 grade. Efect garantat.

M-am îndrăgostit de marea de la turci. De luxul din Antalia. Apoi de luxul din Izmir. Dar nu am uitat de faptul că şi ei au faliţii lor, că la ţară copii învaţă în condiţii neomeneşti, că mulţi oameni trăiesc de azi pe mâine.

M-am îndrăgostit de mâncarea turcească: legumele gătite în felurite feluri, calamarul, algele, airanul, ceaiul, mirodeniile şi multe alte lucruri pe care le-am mâncat fără să ştiu ce sunt.


Am fost impresionată de forfota şi marfa din bazar, de moschee şi minarete, de istoria locurilor, de tradiţii. Chiar mi-am cumpărat un element al veşmântului turcesc tradiţional de mireasa.

Binenţeles că am şi învăţat câteva cuvinte. Cel mai frumos cuvânt l-am învăţat bând rachie: Serefe! adică Hai noroc!

În traducere mot a mot Serefe! înseamnă Pentru onoare! Se ştie că la băutură oamenii se schimbă...se spun multe lucruri....dar ceea ce se întâmplă la un pahar trebuie să rămână între partenerii de discuţie.
Deci să bem pentru onoare!
Serefe!

vineri, 21 august 2009

Arcuş - despre viaţa la ţară

De Arcuş nu cred că a a auzit multă lume. Poate doar lumea artistică, pentru că acolo este un centru de cultură care oferă şi rezidenţe. Dar dincolo de centrul de cultură, de castel, cum este cunoscut în zonă, este satul. Care trăieşte extraordinar. Oamenii locului sunt gospodari, livezile împrejmuiesc casele şi holdele împrejmuiesc satul.

Copii au şi ei preocupările lor - şi-au construit în spatele şcolii pista de trial şi se trântesc cu fundul de pământ cu mare elan, fără apărători, fără chestii sofisticate.

De ce am zis că satul trăieşte extraordinar? Pentru că elementele noi şi vechi se îmbină de minune. Pe o latură a străzii vezi o casă veche, mai încolo vezi una nouă, dar păstrând elementele tradiţionale, iar peste tot vezi recipiente de reciclare. Arcuş trăieşte verde!

Într-o plimbare de 3 ore poţi descoperi împrejurările Arcuşului, adevărate obiective turistice: o mină de cărbune, de suprafaţă, dezafectată şi cimitirul unitarian al comunităţii locale.

În ce priveşte mina, n-aş şti să spun cât e de mare, dar este o gropa adâncă de câţiva zeci de metri şi lungă şi lată cât vezi cu ochii. Este impresionant, este un mic canion românesc abandonat.

Toate aceste lucruri le-am văzut după ce am văzut castelul şi cele 9 hectare de parc care îl înconjoară. Dincolo de istorie (conacul unui baron local a fost la un moment dat CAP şi găzduia vite, nu oameni) şi de legendele locale (Ceauşescu a vânat cel mai mare urs în acest parc), locul are un parfum aparte: e verde, e liniştit, e primitor, e artistic. Parcul e aproape sălbatic. O mică porţiune este transformată în parc englezesc, există o capelă, un heleşteu, o livada, o seră şi multe multe sculpturi. Locul este foarte ofertant, dar nu este suficient cunoscut, iar castelul găzduieşte concerte, expoziţii, cursuri la nivel zonal.

Locurile frumoase din România nu se opresc în spatele unui zid de castel....