marți, 31 august 2010

Istambulul noaptea

Viermuiala continua pana in noapte tarziu, caci turcii ies dupa asfintit sa ia cina de Ramadan. In zona podului Galata negustorii ambulanti isi etaleaza marfurile indoielnice, iar navetistii stau sa manance un peste si sa bea un cico in asteptarea barcilor care sa ii duca pe celalalt continent. O alta specie de noapte o reprezinta pescarii, care dau la peste pe podul Galata si de dormit dorm tot acolo. Printre acestia se mai taraste din cand in cand un maturator care oricum nu face fata mizeriei si miazmelor de mate de peste de langa pod.Sub pod este partea turistica: localuri cu mancare, narghilele si muzica turceasca. Aproape ca te fac sa uiti de partea non-turistica si de saracia vazuta la 200m in spate. Dar luminile sunt frumoase. Te fac sa vrei sa explorezi mai departe. Asa am ajuns sa trecem podul la 12 noaptea ca sa vedem ce e acolo, ce turn e ala. Si am umblat pe stradute inguste si pustii ca sa ajungem la turnul Galata.

duminică, 29 august 2010

Istambul in Ramadan

Eu am mai venit in contact cu lumea islamica, vazusem agitatia unui bazar sau barbatii la rugaciune la moscheie. Dar Istambulul a reusit sa ma surprinda.
Am ajuns in Istambul dupa apus, in Ramadan. O aglomeratie infioratoare de oameni si de masini. Care a continuat pana dupa 12 noaptea. Al doilea contact cu sarbatoarea si obiceiurile lor a fost chemarea la rugaciune care mi-a dat trezirea dimineata, hotelul fiind in orasul vechi, in apropiere de Moscheia Albastra. Un individ mi-a dat o foaie in care imi recomanda, intr-o engleza aproximativa, sa ma convertesc la islamism, la fel ca alte numeroase vedete care si-au gasit linistea si impacarea in acesta religie. Alt individ, la restaurant, a zis ca e Ramadan, deci se bea bere mica, nu mare. Sunt sigura ca particularitatile acestei lumi vor continua sa ma pasca la tot pasul si in zilele urmatoare.
Astazi m-au impresionat lucrurile/locurile colorate si stralucitoare pe care le-am vazut. Adica practic tot - terase, magazine, dar mai ales ceramica si mozaicurile din muzee si palatul Topkapi. Istambulul este orasul pisicilor, care sunt practic la tot pasul. Ma gandesc sa ma mut aici....Dar ma face repede sa ma razgandesc numarul impresionant de turisti, care ataca in puhoi obiectivele turistice. Nu am facut un studiu dar din cate am vazut eu nici macar Roma, Venetia sau Praga nu intrec Istambulul la capitolul asta. Dar ii inteleg perfect. Au ce vedea, au ce manca, au ce cumpara in Istambul. Nu voi enumera acum toate minunatiile (dar va urma...), voi spune doar ca am vazut ceva ce nu mai vazuzem: Basilica cisterna sau palatul scufundat - un spatiu subteran gandit candva ca rezervor de apa potabila pentru intregul Constantinopol, cam 80 milioane de litri de apa. Acum este doar sala de concerte si filmari.

joi, 26 august 2010

Despre litoralul bulgăresc

Despre litoralul bulgăresc...numai de bine. Dacă nu mergi în locuri supralicitate, cum ar fi Nisipurile de Aur, litoralul bulgăresc este încântător. În pragul toamnei plaja este linistită - oameni puţini, terase cu muzica dată în surdină. Marea este caldă şi curată. Dar trebuie să ştii unde să mergi. (Fie îţi spune un prieten bulgar, fie citeşti pe blogul meu :)).
Dacă aveţi în vedere Nisipurile de Aur sau Balcic, opriţi-vă în Varna. Poţi petrece ieftin şi de calitate din zori până în zori. În Varna am zăcut 2 nopţi într-un bar pe plajă, cu muzică bună, băutură ieftină (2 leva o bere, 5 leva un whiski), şezlonguri şi perne.
Nisipurile de Aur sunt mai mult aurite decât de aur, ca să zic aşa: hotel lângă hotel, populaţie cât cuprinde, români zgomotoşi. Dar chiar şi aici poţi găsi o oază de linişte (chiar la capătul staţiunii, dinspre Varna). Aici am făcut o baie termală în mare - apa se scurgea drept în mare printr-o ţeavă amenajată de bulgarul de rând care nu merge să se trateze la spa la hotel. Tot aici am mâncat un peşte genial.
Mai departe de Balcic se află Kavarna. Este fascinant să treci prin oraş - un oraş la fel de simplu şi de sărăcăcios ca în toată Bulgaria - şi să vezi pictate pe pereţii blocurilor vedete rock.
Dincolo de Kavarna este ferma de midii Dalboka, amenajată cu bani europeni!!! (Bulgarii chiar ştiu să cheltuie banii UE şi să facă turism) Localul pe malul mării este senzaţional şi mâncarea este impecabilă: vinete cu scoici, sarmale cu scoici, salată de melci, desert de scoici, raci etc.
Dar cireaşa de pe tort o reprezintă capul Caliacra.Un răsărit de lună văzut de pe ruine şi o baie în noapte pe o limbă de plajă cu apă caldă şi nisip fin te fac să te îndragosteşti definitiv de litoralul bulgăresc.

luni, 9 august 2010

Viaţa la ţară pe dealurile subcarpatice

Acum când toată lumea pleacă la mare în weekend, sau la munte la grătare, eu am fost la ţară. Ţara mea e la Fieni, mai bine zis în satele şi pădurile adiacente, pe care le-am colindat de când eram mică: Berevoiesti, Bela, Runcu, Vulcana etc.

E pitoresc la ţară: copiii sunt respectuoşi, verdeaţa e verdeaţă, fructul are alt gust decât cel din supermarket, mirosul de iarbă şi de flori de câmp nu seamănă cu cel din florăria din piaţă etc etc. Acum, mergând din nou pe potecile pe care nu am mai umblat de ani am redescoperit toate aceste lucruri minunate, dar am înghiţit în sec când am văzut ce greu o duc oamenii, bătuţi de vreme şi de vremuri. Una e să vezi la televizor oameni încremeniţi în sate izolate, fără curent şi cu casele luate de puhoi şi altceva este când îi vezi pe cei de lângă tine: fântâni fără apă potabilă (am cerut o cană de apă la 3 curţi până s-a îndurat cineva să îmi dea), gospodării fără curent electric (şi nu vine nimeni în vârful dealului să le repare prea curând), noroi de nu poţi ieşi din curte, poduri gata să se dărâme, culturi îmbibate cu apă etc. Dar oamenii le duc pe toate. Zâmbesc şi îţi povestesc cum au trecut şi de alte greutăţi şi îi mulţumesc lui D-zeu că e bine aşa cum e, că nu e mai rău. Cară apă din vale, manâncă de la coada vacii (adica brânză, urdă etc :) ) cum se spune şi se bucură când mai văd feţe noi.

Am plecat de acolo plină de optimism şi de fructele pe care le-am mâncat: mere, prune, mure, coarne, cătină, vişine!!!! şi corcoduşe. :))

marți, 3 august 2010

O zi în Bucegi - Babele - Omu - Bucsoiu

Dacă ai răbdare să stai la coadă aproximativ 1-2 ceasuri la telecabina din Buşteni şi apoi te încumeţi să purcezi spre Omu chiar dacă vremea e gri, cu nori şi cu vânt, atunci ţi se vor dezvălui minuni la tot pasul: nisip în vârful muntelui (mai fin ca la mare), flori, o turma de 800 de oi, graffitti, stânci, şei, nori, ceaţă. Iar sentimentul pe care îl ai...hmm...e ceva deosebit. Mergi, în ciuda faptului că plouă, în ciuda faptului că nu mai poţi, în ciuda faptului că transpiri şi te dor muşchii, în ciuda traseului cu pietre, cu lanţuri, cu noroaie. Sau poate datorită acestor lucruri. Şi la un moment dat, când nici nu mai sperai apare soarele, ceaţa dispare şi vezi totul împrejur şi nu e nici măcar pe jumătate de frumos pe cât credeai tu din cei 10 m pe care îi vedeai în faţă.
Undeva pe la mijlocul coborârii deja nu mai poţi. Nu mai vrei să faci poze, nu mai vrei să vezi peisajul, nu vrei decât să vezi un marcaj sau un om care să îţi zică cât mai ai până jos. Dar oameni nu mai trec, căci toţi "temerarii" au rămas sus la Babele să se pozeze.


Într-un final ajungi jos, la o mămăligă caldă la Gura Diham.

Un miel al uneia din cele 800 de mioare

Dragoste în vârf de munte

"Munţomanii" de pe platou de la Babele

Clopoţei

La coborâre

P.S. Pierderile au fost după cum urmează - 4 din 7 oameni accidentaţi: 3 genunchi forţati, 2 unghii de la picioare învineţite (şi în curând căzute), 1 gleznă scrintită, bătături - nenumărate, febră musculară cât cuprinde, tăieturi şi zgârieturi nenumărate.