duminică, 18 iunie 2017

Atentie, Retezatul poate conduce la dependenta

Acum patru ani am fost prima data in Retezat si mi-am dorit foarte mult sa revin (in paranteza fie spus, eu sunt o persoana care evita sa revina in locurile vizitate, pornind de la consideratia ca sunt atat de multe locuri de explorat in acesta viata si pe aceasta planeta, cel putin).
Zilele trecute, am avut din nou ocazia sa ajung in Retezat, de data asta, chiar pe varf. Desigur ca nu am ratat-o!
Un proverb romanesc spune ca: "La pasarea chioara ii face Dzeu cuib". La fel si cu mine, am avut parte de un ghid nemaipomenit, a toatesfatuitor. Si iata-ma cu jumatate de sifonier in geanta si jumatate de gear-ul foto in rucsac, gata sa infrunt aventura.
In prima zi am pornit usor din Rausor (asa e rima), intr-o tura de incalzire, de vreo 2 ore. A fost o introducere abrupta in ce avea sa se intample zilele urmatoare. Incercand sa imi reglez respiratia de la urcarea abrupta, nu stiam unde sa privesc mai intai - in zare, la panoramele ce iti luau ochii, sau jur impreujur, la micile detalii ale padurii.

Cu incantare am asteptat sa vina a doua zi, in care urma sa am nu 2 ore, ci 12 ore de traseu plin de frumuseti. Credeti ca mai conta ca aveam sa fiu cu un rucsac plin in spate si avem sa urc in plin soare si nu doar prin padure? Cine se mai gandea la asta? Eu eram fericita sa respir aerul de munte si mirosul de foc de lemne.
Cea de-a doua zi a fost mai mult decat ma asteptam si decat puteam duce, atat fizic, cat si psihic. Urcusul a fost greu, dar plin de satisfactii. Ici un joc de lumini si umbre intre copaci, colo un izvor sopotind, dincolo flori de toate culorile si formele. Iar bonus, am adoptat si un caine pe traseu. L-am numit Patrocle si a urmat tot traseul cu noi, a mancat sanvis cu mine, a lins zapada si a stat cuminte la poze.

Traseul Rausor -Stevia-Varful Retezat nu stiu daca este mai greu sau mai usor ca alte trasee de urcat spre varf, dar cu siguranta este nemaipomenit de frumos in aceasta perioada a anului. Combinatia de urcus prin padurea de molid, cu urcus pe lespezile uriase de granit, la care trebuie sa se adauge neaparat o vreme domoala si o companie placuta, poate fi combinatia castigatoare. Momentele de solitudine, spectacolul grandios al naturii, sfortarile de autodepasire fizica te pot face sa te simti un norocos, un privilegiat al sortii.
 
Dupa aproximativ 5 ore am ajuns in varf. Varful nu este doar o chestiune de palmares, un loc de facut selfiuri, este ACEL loc, este sentimentul de recunostinta si de satisfactie, este rugaciunea indeplinita, este dovada fortei personale, dar in acelasi timp a modestie in fata creatiei naturii. In varf, chiar si cel mai banal sanvis are un gust foarte bun.

Si cand credeam ca nu poate urma ceva mai spectaculos, am inceput coborarea prin Valea Stanisoareai, inapoi spre Rausor. Lacul Stanisoara oglindeste perfect lantul de varfuri ce il inconjoara si pe langa el misuna capre si marmote. Nu misuna chiar ca pe bulevard, dar noi am avut norocul sa le vedem. Cred ca aceste mici suprize ale naturii se arata turistilor care merita, care venereaza natura si o respecta. Poate pentru ca pe masura ce goleam punga de mancare, o umpleam cu conservele si peturile de pe traseu, sau poate pentru ca ghidul a fost atent, cu spiritul in alerta, cu un ochi format de fotograf si cu ureche fina.
 Dupa 13 ore, cand ziua se ingana cu noaptea, am revenit la cabana. Cainele avea limba de un cot, aparatul foto nu mai avea demult baterie, iar picioarele mele refuzau fiecare pas pe care il faceam.
Intrand in restaurantul pensiunii, am dat sa ma asez la prima masa de langa usa, la care aud o voce: "Va rog sa veniti in fata, ca avem o singura persoana pe sala si nu cazul sa mearga cu comanda asa mult!" Am ras si cu ultimele forte, am mai mers 20m, pana la prima masa de langa bar. Unde merge mia, merge si suta! Si unde merge un traseu de 18km, ce mai conteaza 20m...
A doua zi m-am trezit practic intr-un nou anotimp. Daca in prima zi fusese vara la poale si primavara spre varf, in urmatoarea zi a fost toamna cu prognoze sigure de iarna spre dupa amiaza. Plini de optimism am plecat totusi pe traseu. Muntele asta are un farmec aparte chiar si pe ploaie. Mirosul de pamant reavan, de urzici ude, verdele crud, paraiele umflate, valatucii negrii de nori au schimbat total peisajul.

Cu tunete si traznete muntele ne declara razboi. Dar din nou, experienta ghidului si-a spus cuvantul si am stiut cand sa plecam si pana unde sa mergem, astfel incat sa prindem in poze drama norilor si sa coboram in conditii de siguranta. Pe Culmea Prelucele am suprins o fereastra intre nori si ni s-a dezvaluit o panorama fantastica.
 Ploaia care ne-a urmarit tot traseul s-a transformat in curand in grindina si noroiul in valcele. Am strabatut Valea Valareasca mai ceva la Ana lui Manole care infrunta ploaia si vantul ("Şi curgea deodată /Ploaie spumegată/Ce face pâraie/Şi îmflă şiroaie. ....Şi sufla un vânt/Un vânt pre pământ, /Paltini că-ndoia, Brazi că despoia, ..."). Cu bocancii plini de apa, dar cu sufletul tanar, am revenit la pensiune.

Poate pare exaltat si poetic tot ce am descris mai sus, dar este o alegere. Am ales sa vad frumusetea, nu oboseala si efortul. Am ales sa ma bucur de reusita si sa invat despre mine, in loc sa ma vait de genunchi. Am ales sa savurez chiar si vremea rea, in loc sa imi fie frica si sa sufar de frig.
Ma intreb de cate ori este nevoie sa ajungi in Retezat, ca sa se cheme ca esti dependent? :)

luni, 8 mai 2017

1 Mai - Mistretii si tabla inmultirii

Episodul 2 al calatoriei de 1 Mai nu este doar despre ce am vazut, ci si despre ce n-am vazut, dar m-a impresionat totusi...

Ziua buna se cunoaste de dimineata! Pline de optimism, cu merinde de drum (primite de la gazda noastra de la pensiunea Stejarul) ne-am inceput drumul catre siturile rupestre. Am reusit sa driblam ploaia si am ajuns la Magura. Soseaua era strajuita de-o parte si de alta de 2 pajisti pline de sculpturi, dar noi stiam ca mai exista si o a treia, ferita de ochii privitorilor. Tot de la gazda noastra aflasem informatii cum ca acolo sunt statui mai putin abstracte, intruchipand personalitati celebre precum Burebista, Eminescu, Mihai Viteazul si Brancovenii. Din sosea nu se vedea niciun indicator, asa ca am pornit pe bajbaite, ocolind copacii cazuti si incercand sa urmam un vechi drum asfaltat pe ici pe colo (pe care cu siguranta cu zeci de ani in urma se transportau blocurile de piatra pentru a fi sculptate). Cea de-a treia poiana ne-a intampinat maiestuos cu statuia lui Burebista.
 
Dar dincolo de ea se dezlantuise haosul. Prin hatisuri am descoperit sculpturi pline de intelesuri, dar peisajul dezolant cu greu ne-a lasat sa ghicim gloria demult apusa a locului. Padurea a inghitit 3 generatii de sculpturi, din 1979, 1981 si 1983. Desi majoritatea din ele sunt nerestaurate, erodate de ploaie si abia se mai ivesc dintre tufisuri, locul are un farmec aparte.
 
Am explorat o vreme, bucurandu-ne la fiecare descoperire si comentand zgomotos forma si fondul cate unei statui mai deosebite. La un moment dat, Adina imi face semn sa tac, dar eu nu i-am dat atentie si m-am afundat exaltata in padure in cautarea altor statui. Brusc mi-a inghetat silaba in gat si am inceput sa transpir abundent. Am auzit un horcaito-grohaito-mormait care mi-a spus ca nu suntem singure. O fractiune de secunda am avut curiozitatea sa vad ce este dincolo de tufisuri, dar instictul de supravietuire m-a facut sa o iau la picior rapid, uitand de dorinta de a fotografia pericolul. Adina m-a urmat si ea grabita, zicand: "Dar am crezut ca ai vazut ca toata poiana este ramata de porci mistreti". Am lasat statuile padurii si mi-am scris mie o notita intr-un ungher al mintii, sa inteleg ca in padure sunt doar un musafir si sa fiu mai atenta.
 
 Ne-am continuat drumul spre Bozioru, incantatre de peisaj, dar mai putin incantate de drum. Zapada de aprilie si vijeliile au distrus padurile, au condus la alunecari de teren si la drumuri abia practicabile. Dar daca pana am ajuns in comuna Bozioru, am tot strambat din nas in ceea ce priveste drumul, cand am facut stanga spre satul Nucu, am inteles ca greul abia acum incepe. Drumul era de fapt o poteca mai larguta, pe unde doar in anumite locuri puteau trece doua masini. Usor, usor, ba cu-a doua, ba cu-antaia, am inceput calatoria serpuita printre livezi si sate uitate de Dumnezeu. In gand ma boscorodeam ca cine m-o fi pus pe mine sa ascult de Adina si o luam pe aici, iar cu voce tare ma felicitam la fiecare curba depasita cu succes si la fiecare intalnire fara incidente cu cate un bolid ce venea din sens invers. Cand am ajuns la capat de drum, ce sa vezi? Un autobuz!!! Carevasazica nu a fost mare scofala drumul, iar eu m-am felicitat degeaba. Chiar si un autobuz putea ajunge acolo fara probleme. Mandria noasta de "two blonds where no one has gone before" s-a topit ca prin farmec.
In primele 5 minute ne-a patruns deja umezeala padurii. Am inceput sa ne echipam cu parazapezi (merg foarte bine si la noroi) si toate cele trebuincioase si ne-am pornit la drum cu Florin, un baiat de 12 ani ce s-a ivit dintr-o curte si ne-a intrebat daca nu avem nevoie de un ghid. Timp de 3 ore am marsaluit prin noroaie (nu chiar prin toate, caci Florin nu doar ca stia unde sunt siturile, dar stia sa ne duca si pe scurtaturi si pe drumuri mai putin stricate). Drumul prin padurea umeda si cetoasa, cu hatisuri si glod a fost parca o calatorie initiatica, de depasire a propriilor limite si de intelegere a aproprierii sihastrilor de divinitate.
 





Am vizitat Chilia lui Dionisie Torcatorul, Biserica lui Iosif, Agatonul vechi si Agatonul nou. Pe drumul de intoarcere l-am tras de limba pe Florin. Din vorba in vorba, am aflat ca mama e casnica si ca tatal nu lucreaza si ca ei sunt 3 frati la parinti. El este ghid pentru turisti si fiecare ii da cat crede de cuviinta. Ii place sa calatoreasca, dar calatoriile sunt aici in zona, cu turistii, ca nu a vizitat mai nimic (a fost o data cu scoala la Vulcanii Noroiosi). La scoala sunt 6 copii intr-o clasa si nu prea se ocupa nimeni de ei. Domnul de matematica este si director si le da sa copieze din manual si pleaca in cancelarie ca are treaba. Ca sa ne treaca vremea am facut diverse joculete cu Florin si am descoperit cu obida ca nu stie sa socoteasca. "Florin, daca tu ai 12 ani si eu am de 3 ori mai multi ani ca tine, ce varsta am eu?" Copilul plin de noroi, ud la picioare si inghetat nu avea nicio apasare, asta inseamna pentru el normalitate si nu se gandea cam ce ar trebui sa faca si care ar fi pasii ca sa ajunga mecanic, sa repare masini, asa cum mi-a raspuns la clasica intrebare: "Tu ce ai vrea sa te faci cand o sa te faci mare?"
Tot drumul spre Sita Buzaului, unde ne-am luat cazare m-am gandit la sutele de Florini din Romania, care nu sunt alfabetizati si n-au posibilitati pentru o copilarie "normala". Cu chiu cu vai, mai mult sprijinindu-ma in volan si pedale, decat facand manevrele necesare am poposit la pensiunea Margareta. Stapana casei, Cecilia, ne-a intampinat cu accent unguresc, dar cu ie romaneasca si cu paine cu sare si palinca. 
 
Energia ei pozitiva si rasul molipsitor ne-au inviorat si am stat la povesti pana tarziu in noapte. Cecilia este exemplul de om care isi duce visul pana la capat in ciuda piedicilor si a sfaturilor celorlalti. Asa a aparut pensiunea Margareta, cu 3 margarete (2 margarete date de stat si a 3 vine de la numele bunicii) si 3 camere, intr-un cotlon de Romanie, care abia acum incepe sa se dezvolte turistic. Cecilia a renuntat la slujba ei ca sa renoveze casa parinteasca si sa primeasca oaspeti, sa stea treaza pana la 1 in noapte si apoi dimineata sa aibe bucate proaspat gatite si lapte cald, muls de la vaca. Intalnirea cu Cecilia ne-a tonifiat pentru o noua zi plina de aventuri. 
Urmeaza episodul 3!

vineri, 5 mai 2017

1 Mai autentic romanesc

Sa nu va lasati indusi in eroare de titlu. Nu a fost un 1 Mai cu bere si mici la marginea padurii, si nici in Vama Veche sau in alte locuri in care merge lumea in mod traditional. A fost un 1 Mai autentic romanesc pentru ca am venit in contact cu istoria, arta, bucatele si bauturile romanesti timp de 3 zile. Un festin vizual si culinar, cum rar mi-a fost dat sa experimentez. In fiecare zi am interactionat cu oameni cu povesti de viata fantastice, am vazut cum munca si perseverenta conduc la rezultate chiar si in Romania (unde parca tot universul comploteaza ca sa ne fie greu sa performam), am vazut si locuri frumoase, dar gaunoase, in care tinara generatie nu are nicio sansa. In fiecare zi am descoperit locuri cu un potential turistic, dar putin cunoscute publicului larg. Povestea este lunga, asa ca o voi spune pe capitole:

Capitorul 1 - Vinul si sculpturile

Am plecat din Bucuresti spre judetul Buzau, avand o singura tinta clara - siturile rupestre de la Bozioru. Faptul ca ne-am lasat mintea deschisa si programul flexibil, ne-a permis sa descoperim in drum o serie de surprize placute. Dupa ce am rulat o vreme printre lanurile de rapita din campiile prahovene, am inceput un drum printre dealurile Buzaului. Brusc, copilotul meu a zis sa facem stanga, ca sa mergem la crama La Certa. Conform proverbului "La pasarea chioara ii face Dumnezeu cuib" si pe noi ne-a ajutat providenta sa gasim crama deschisa, pregatita de oaspeti, desi nu am sunat, nu ne-am programat si eram un grup de...2 persoane. Pe nepusa masa m-am trezit ametita de numeroasele informatii primite si, desigur, de cele 7 vinuri degustate. Cel mai mult mi-a placut vinul Blanc de noir (habar nu aveam ca se poate obtine vin alb din struguri negri). Despre cele cateva ore petrecute la La Certa as putea sa scriu o poveste separata, dar cel mai indicat ar fi ca fiecare sa asculte cu urechile lui povestile din gura enologului si sa guste cu papilele lui soiurile de vin ale soparlei (traducerea din latina -lacerta).
 
 
 
Dupa degustare am luat un pranz frugar la roata masinii si am pornit la drum prin satele buzoiene, in incercarea de a ma adaposti de politia de pe drumurile nationale. Drumul ne-a dus la Naeni, unde ne-am avantat pe dealuri pentru a cauta mormintele tracice si tabara de sculptura. Peisajul m-a lasat fara suflare si am zabovit alte cateva ore urmarind ritualul de imperechere al cucilor si incercand sa memorez verdele crud al padurilor, ce se va pali curand. In goana mea dupa senzatii extreme, ba la munte, ba la mare, ba cu motorul, ba sub ape, uitasem sa savuzez micile placeri ale vietii - culmile line ale dealurilor, ciripitul linistitor al pasarilor sau mersul pe un covor de muschi si iarba.
 
 
 
 
Seara am poposit in satul Mierea, la pensiunea Stejarul. La marginea padurii, departe de zgomotele civilizatiei, ne-am refacut puterile cu o mancare foarte buna, un vin de Pietrosele si o baie la ciubar. Geta este o gazda extraordinara si are o poveste de viata, dar nu si o viata de poveste, din care multi am avea de invatat.
A doua zi am fost gata de noi aventuri, dar despre asta in capitolul urmator.

luni, 13 martie 2017

Agonia ghioceilor din platoul Vartoapelor

S-au scris numeroase articole despre frumusetea sezoniera a platoului Vartoapelor. Iar faptul ca este la doi pasi de cetatea Sarmizegetusa Regia, il face sa fie foarte vizitat. Din pacate!
Drumul nu este marcat nicicum, urcusul este pieptis si te lasa fara suflare (pe de-o parte din cauza frumusetii, pe de alta parte din cauza lipsei de exercitiu, desigur), sunt noroie adanci, dar toate astea nu ii impierdica pe pantofarii lacomi sa ajunga sus si sa plece cu cosuri si pungi de plastic pline cu ghiocei. Pe la jumatatea traseului m-am intalnit cu doua familii, copii si mame incarcati cu marfa alba. Am intrebat ironic: "Au mai ramas ghiocei?" Raspunsul a venit nepasator, ca si cum nu ar fi inteles unde bateam sau pur si simplu nu ii interesa: "Binenteles. Si daca veniti saptamana viitoare mai gasiti." "Eu nu vreau sa culeg, am zis, vreau doar sa ii fotografiez" "Fotografiaza-i la mine in cos, ca pana ajungi sus, e greu", mi-a propus amabila o mamica. "Nu, multumesc, o sa merg pana acolo", am raspuns si mi-am vazut de drum. Mi-a fost rusine de rusinea ei si nu am apasat pe buton, dar acum imi pare rau. Nepasarea si nesimtenia au intotdeauna un chip si ar trebui dat ca exemplu! Nu zic nimic de copiii care au parte de asa educatie....
I-am intalnit si pe cei care sunt si mai "smecheri" turisti. Ei au navalit cu ATV-urile si motoarele enduro, rupand linistea locului, lasandu-ma pe mine, excursionistul simplu, fara aer in plamani. Din fericire, nu au putut intra chiar in inima padurii. Palcurile de fagi, crengile cazute si covorul de frunze umede tineau calea vehiculelor si aparau parcurile de ghiocei fragili.
 
Cand am ajuns acolo nu am vazut niciun ghicel, doar un puhoi de oameni care coborau zgomotosi,  zdranganind cutii de bere. Am intrabat-o pe o "doamna" care ducea mandra un buchet de ghiocei, ferindu-se sa nu se murdareasca de pe cepele pline de pamant ale acestora: "De unde ati luat frumusetile astea? Au mai ramas ghiocei?". Mi-a raspuns zambind: "Mai sus, in stanga, pe coama, sunt o multime, poti sa calci pe ei!"
Cu privirea neagra si inima batandu-mi nebuneste, am continuat sa urc, sa caut minunea, sau ce a mai ramas din ea. Usor, usor, au aparut sa apara timid dintre frunze. Si apoi s-au facut covor in fata mea. Nu stiam unde sa privesc mai intai si unde sa  (nu) calc. Parca sub fiecare frunza erau tuleie de ghiocel, gata sa imboboceasca peste cateva zile. Mi s-a umplut inima de bucurie, stand acolo singura, in linistea padurii, in burnita care incepuse si care temperease momentan fluxul de oameni. Natura este putenica, mi-am zis, si o parte dintre ghiocei au rezistat si in acest sezon si se vor regenera pana la anul. Cu respect si admiratie (si nu exagerez), m-am aplecat si am inceput sa fac fotografii.
 
 
Frigul si umezeala m-au obligat sa o iau pe drumul de intoarcere. Inca mai urcau oameni. Un bunic, cu nepotii din dotare, m-a intrebat: "Ati cules multi ghiocei?" si a arat posnas spre aparatul care imi atarna in sold. I-am zambit si am zis: "Da, si va vand un pont, sus pe culme mai gasiti cativa, dar sper sa le dati pace". A zambit amar: "Ne-am intalnit si noi cu oameni cu sacosele pline de ghiocei, ce-or fi facand cu ei Doamne, ca dupa o zi se vestejesc..." Nepotul a continuat: "Ei sunt frumosi aici, in natura. Va multumim".
 
Cu un fir de speranta in suflet, ca macar o parte din cei care ajung acolo nu distrug, am parasit platoul Vartoapelor. Mi-am luat la revedere de la padure si de la poieni, cu promisiunea ca voi spune povestea acestei oaze de primavara. Sa stam stramb, dar sa judecam drept!