joi, 27 ianuarie 2011

La ski în Austria - Partea nevăzută

Am fost la ski în Ischgl şi în statiunile limitrofe: Galtur (staţiunea mea de suflet), Kappl şi See. Sau cel puţin aşa era planul iniţial: 6 zile de ski şi distracţie la apre ski. Dar conform proverbului românesc - socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg - iată-ne în a doua zi de ski când 2 din cei 7 combatanţi cad ca popicele pe pârtie - ruptură de ligamente încrucişate, respectiv întindere de ligamente - şi ne luăm gândul de la toată distracţia. Şi astfel am avut ocazia să trăiesc o experientă de învăţare neobişnuită (cred că voi scrie şi un manual de gândire pozitivă cândva), să vad partea mai puţin ştiută a facilităţilor austriece, să aflu proceduri şi să fac lucruri pe care sper că nu le voi mai repeta curând.

Capitolul 1. Primul ajutor

Austriecii (şi elveţienii în cazul de faţă, căci accidentul s-a produs pe versantul elveţian) sunt foarte prompti, eficienţi şi politicosi. Snow mobilul a apărut la 3 minute după ce am anunţat accidentul, a constatat, a acordat primul ajutor (faşă elastică de imobilizare) şi a efectuat transportul la telegondola austriacă. Acolo austriecii au preluat cazul - scaun cu rotile, anunţat ambulanţa. Policlinica cea mai apropiată era una privată. Facilităţi de lux (credeam că aşa ceva există doar în Dr. House), dar şi plata pe măsură: o injecţie 50 euro, un RMN 500 euro.

Capitolul 2. Asigurarea medicală

Am avut asigurare medicală pentru sport, valoare mare, dar totuşi.... După ce se liniştise cât de cât situaţia - radiografie, diagnostic, injecţii, picior în atele - a început practic circul - 4 zile de convorbiri telefonice cu asigurările. Proceduri proaste, oameni nepăsători, prea multe accidente sau pur şi simplu ghinion. (Precizez că în prezent, la 10 zile de la accident procedura nu este finalizată). S-a deschis un dosar şi am vorbit zi şi noapte cu diverse persoane de contact pentru a se efectua transportul sau pentru a se face operaţia în Austria. După 2 zile în care nu au fost în stare să organizeze transportul în România la un spital, au zis că se poate face operaţia acolo, la un spital public, că au vorbit ei cu un doctor.

Capitolul 3. Spitalul public din Zams

Dă-i cu bolnavul (cu dureri şi plini de nervi) buzna la doctor. Acolo, mergi la recepţie urgenţe, te pune pe o listă şi stai la coada. Şi am stat aşa vreo 2 ore. Între timp soseau alte urgenţe, oameni pe targă, în general plăcari (ăştia se accidentează iarna precum motociclişti cănd se zvântă şoselele). Majoritatea vorbeau limba. La doctor: "Nu vă operam, că ar trebui să avem 100 de săli de operaţie la câte accidente sunt" şi ulterior, când a fost rugat să completeze o fişă (un simplu A4) pentru a stabili dacă bolnavul este transportabil: "Nu am timp. Eu nu lucrez pentru firma de asigurări." Să fi fost oare xenofob?

Capitolul 4. Starea psihică

În astfel de momente întâi te ia surpriza - cum de mi s-a întâmplat tocmai mie - apoi urmează durerea, furia, resemnarea, invidia că ceilalţi se pot da şi tu nu, dai din plâns în râs, te automotivezi că o să fie bine, începi să lupţi cu sistemul ,cu prietenii, cu tine însuţi şi vrei să îţi iei revanşa pe soartă şi să schiezi din nou. Şi eu la rândul meu am trecut prin diverse stari şi m-am ales cu o oboseală cronică care încă nu s-a dus. Dar mi-am păstrat o mină pozitivă şi am încercat să o induc şi celorlalţi.

Capitolul 5. O nenorocire nu vine niciodata singură

La 3 zile de la accicent s-a întâmplat să aud cu urechea mea de căprioară sunete suspecte la maşină. La o diagnoză amatoricească s-a dovedit că alternatorul nu mai încărca bateria. Deci hai şi cu maşina la doctor. Altă zi de nonski, alţi nervi, alţi bani. Profesioniştii de la reprezentanţa BMW în 2 ore au gasit cablul împricinat, au încărcat bateria şi au luat cârca de bani. Deci eram gata să mergem acasă.

Capitolul 6. Epilog

După telefoane interminabile, firma de asigurări a organizat transportul cu ambulanţa până la Munchen şi de acolo cu avionul. Menţionez că ambulanţa a avut un accident, avionul a fost pierdut şi procedura a fost reluată. De data asta, ambulanţa din Bucureşti s-a lăsat aşteptată. Trebuie de asemenea subliniat că noi am căutat spital şi doctor în Bucureşti şi am făcut programarea. Tot ce aveau de făcut cei de la asigurări era să organizeze transportul în timp util.

Noi ceilalţi am plecat cu maşinile. Un maraton de 1600km, 25 de ore, nu fără peripeţii. În dimineaţa plecării "computer said no" - flat tyre. Verific roţile - presiunea era ok, dau să şterg eroarea - nu mergea. Şi uite aşa din 200 în 200 km am verificat presiunea în roţi. Am mers 18 ore foc continuu: aglomeraţie pe autostradă, drum prost la graniţa cu Ungaria, zăpadă în România şi peste toate, noapte şi oboseală.

Mulţumiri

Multumim prietenilor pentru sprijinul moral şi nu numai. Mulţumiri Anda, copilotul meu, că m-ai ţinut trează 25 de ore, mulţumiri Cătălin, coleg de cursă, că m-ai ghidat în ale condusului, mulţumiri Taina şi Gicsi, pentru glume şi menţinerea tonusului moral.

Concluzii

Le trageţi singuri...