Călătoria în pântece

În ultimele zece zile i-am invitat pe oameni să se întoarcă înapoi în pântece. Femei, bărbați, familii cu copii, timișoreni, dar mai ales turiști au trecut curioși pe lângă un spațiu modest, de unde se auzeau niște bași cu un sunet familiar, dar totuși nu foarte cunoscut. Câțiva m-au întrebat dacă e coafor (probabil datorită fotografiei ce prezintă o femeie cu o coadă împletită), dacă este un club sau o petrecere cu muzică tehno (din cauza sunetului) sau dacă este o activitate ca la Amsterdam (pentru că se vedea mult roșu) Mulți se uitau la banner și cum numele (i)Real - instalație imersivă, nu le spunea nimic, făceau o grimasă și treceau mai departe. Unii întrebau, iar când le zâmbeam și îi invitam înăuntru îmi spuneau ipocrit că vor veni altă dată. Frica de nou, de necunoscut și faptul că nu s-au expus la experiențe artistice inedite a contribuit la faptul că o mică parte dintre cei care au trecut prin dreptul spațiului (i)Real au intrat. Cu siguranță că și faptul că mica galerie nu are notorietate, că nici eu nu sunt un artist titrat și că evenimentul nu a fost suficient promovat pot fi cauza lipsei de interes, dar nu despre asta este vorba. Ci despre ceilalti, despre cei peste 300 de vizitatori cu care am interacționat. Pentru că este vorba despre oameni, nu despre un produs cultural. Și este vorba despre proces, nu doar despre rezultat. 

Cu diverse ocazii am spus că mi-ar plăcea ca cei care intră înapoi în pântece să iasă, să renască transformați, poate mai buni, mai atenți, mai empatici, mai curioși. Și mă bucur că așa s-a și întâmplat, deși la diverse niveluri și nu întotdeauna în direcția pe care o urmăream eu. Am interacționat cu persoane care nu știau că există și alt fel de expunere decât cea reprezentată de tablouri pe pereți și nu prea au înțeles îndemnul meu de a atinge totul, de a descoperi, de a asculta un tablou care îți vorbește prin intermediul unor senzori. Cu fiecare interacțiune mi-am cizelat discursul și am explicat mai detaliat, pentru a vedea cum se luminează fața celor din fața mea când înțeleg ceva nou. Vizitatori care nu știau ce este o instalație imersivă sau interactivă au avut un moment de aha când le-am spus că pot descoperi prin atingere. Mulți au aflat pentru prima dată cum se aude inima unui copil la ecografie, cum arată ecografiile copiilor în diverse stadii ale sarcinii, că embrionul se prinde în peretele uterin, că timp de nouă luni noi auzim în burtă vocea mamei și știm cine este mama chiar înainte să ne naștem. 

 Nu am apucat să vorbesc cu toți vizitatorii, desigur. Unora le-am lăsat intimitate să descopere singuri spațiul, să simtă, să asculte și ulterior să stăm de vorbă. Aceștia se împart în două categorii: cei care au stat sub un minut, au zis un eventul mulțumesc, au lăsat capul în jos și au plecat și cei care au zâmbit, au pus întrebări, au povestit din experiența proprie, au luat un pliant su un semn de carte ca să afle mai multe despre proiect și chiar au scris câteva gânduri în caietul de impresii. 

 În unele zile am intrat în pântece împreună cu vizitatorii și mi-am spus poezia. Dincolo de fragmenele de povești am vorbit despre contextul proiectului, despre Dalia, despre artă, despre violența obstetrică. Am primit o paletă largă de reacții, de la o curiozitate politicoasă, la figuri transfigurate la auzul poveștilor și chiar un sincer "îmi pare rău" și o îmbrățisare. 

 M-am simțit în largul meu cu turiștii. Cu ei am discutat deschis și aplicat. Pentru ei a fost un subiect ce face parte din viață, nu este tabu, nu stârnește milă. Multă energie mi-am luat și de la copii, de la familiile care au ales să intre cu cei mici. "Tata, am atins o floare și mi-a spus o poveste" "De ce sunt atâtea mămici care vorbesc?" "De ce nu a fost băiețel, de ce nu a fost fetiță?" - au spus copiii. Au atins tesutul din pântece, au făcut ochi mari văzând poze de când erau ei nenăscuți, unii au dansat. Am văzut cu ochii minții, parcă aievea, cum se rotește un copil în burtă. 

 Mi-a plăcut mult și interacțiunea cu personalul medical care a ajuns la galerie. Un singur medic a venit în mod special, restul - studenți la medicină și o moașă - au ajuns întâmplător. Înteresul lor a fost real și cred că suntem de aceiași parte a baricadei în încercarea de a aduce alinare mamelor cu brațe goale. 

Au venit puțini cunoscuți și prieteni. Probabil am vorbit atât de mult în ultima vreme despre subiect încât poate li s-a părut perimat și că nu mai am nimic nou de exprimat pe tema asta. Sau poate le e lor greu să stea lângă un asemenea subiect. Am încercat să nu o iau personal și cred că am reușit. 

Din  mediul artistic cred că pot număra pe degetele de la o mână pe cei care au ajuns. Hai să zicem că este vorba de este aglomerarea de activități artisitice din oraș, nu de autosuficiență și lipsă de interes.

Toți acești oameni mi-au luat, dar mi-au și dat energie. Și eu am renăscut, și eu am ieșit din pântece altfel decât am intrat. Deși de fiecare dată am fost cu zâmbetul pe buze, am rostogolit gânduri în capul meu, a trebuit să le răspund, dar mai ales să îmi răspund mie la întrebări. "Cum de ți-a venit ideea asta? Ai văzut-o undeva în străinătăte?", "De ce ai folosit plastic? O duci și în altă parte?" , "Te-ai uitat pe histeroscopie? Că acolo se vede așa cu transparență și cu țesuturi."

Nu aș putea pune exact degetul pe momentul când mi-a venit ideea. Dar pot să spun că este în capul meu de doi ani. Deși în mod activ am lucrat la realizarea ei doar câteva luni, tot ce s-a întâmplat în ultimii doi ani au fost cărămizi care s-au înălțat una peste alta pentru a contrui acest pântec din care au renăscut oameni noi. Da, m-am documentat mult. Da, am lucrat mult în capul meu pentru a găsi forma finală. Da, am avut multe refuzuri de la colaboratori, de la finanțatori sau de la sponsori. Da, am rafinat conceptul până în ultimul moment, chiar cu o zi înainte de vernisaj. Totul a fost creștere și transformare, nu doar o idee bună și atât. Este vorba despre reziliență și adaptare. Am realizat o constructie transparentă și fragilă pentru că eu m-am arătat lumii deschisă și vulnerabilă și am acceptat idei, ajutor, perspective noi. Și deja nu a mai fost despre mine, ci despre toți cei care au fost lângă mine, cu fapta și cu gândul.

Un vizitator a spus "Asta e tot? Doar atât?" 

Am răspuns zâmbind: "Decât atât"

Mekong Delta - o oaza de....

 ...De verdeata.

...De fructe.

...De liniste.

...De saracie.

...Si de gunoi.

Mie imi place nespus de mult Delta Dunarii si eram curioasa cum este o alta delta. Ei bine, Delta Mekongului nu seamna deloc cu delta noastra, sau cel putin atat cat am apucat eu sa vad. Da, are apa, da, poti face plimbari cu barca, da, poti manca peste, dar cam aici se opresc asemanarile.

Prima impresie a fost una pozitiva, caci fiind dupa multe saptamani de vacanta si stiind ca va fi foarte cald, am ales o cazare cu piscina. Asa ca am beneficiat de apusuri fantastice pe malul apei, de cine linistite si apa pentru a racori caldura de peste zi. 

Dar cand am ales sa iesim din oaza de confort, realitatea a lovit crunt. Plimbarea pe canalele inguste, care ar fi putut fi superba, a fost stirbita de numeroasele gunoaie printre care vaslasa noastra s-a strecurat cu dibacit. 

Desi s-a vrut un tur ghidat care sa sublinieze frumusetile si specificul deltei, turul cu barca pentru a vedea piata plutitoare si alte mici ateliere si mestesuguri locale a subliniat saracia localnicilor. Mi s-a parut foarte interesant si am invat multe lucruri despre cum se face hartia de orez, orezul expandat, vinul de orez si caramelele, dar nu mi-a placut turul pentru ca am simtit ca ni se arata doar ce ar trebui sa vedem. 

 Asa ca a doua zi am ales ca exploram pe bicicleta delta, fara nicio indicatie, doar GPS-ul, care si el a dat cateva erori si ne-a ratacit pe ulitele deltei. Au fost 30 de kilometri grei, prin caldura, cu opriri dese pentru a ne orienta, dar au avut un farmec aparte. Am baut si am mancat cu noduri in niste locante certate cu igiena, dar am si admirat palmierii, cocotierii si arhitectura si ne-am mirat cat de prietenosi sunt oamenii si cainii. La oamenii era oarecum de inteles pentru ca probabil rar le-a fost dat sa vada doi indivizi blonzi pierduti pe stradutele lor, asa ca zambetele, cuvintele de salut si indicatiile din care nu intelegeam nimic ne-au facut ziua buna. Dar ne-a mirat cat de cuminti si lipsiti de ostilitate erau cainii, mai ales ca in perioada respectiva internetul vuia despre incidentul de pe Lacul Morii din Bucuresti. Se pare ca aici oamenii si animalele nu sunt atat de stresati.

Experienta din delta a fost una preponderent pozitiva, dar nu m-as intoarce. In schimb pot sa spun ca mi-a facut dor de delta noastra...

Mui Ne - plaja vanturilor

Avantajul de a pleca de acasa fara un plan bine definit este ca iti da flexibilitate (din cauza ploii in Hoi An am stat mai putin decat stabilisem) si posibilitatea de a vedea locuri noi, care pareau ca nu incap in itinerariu initial. Plaja din Mui Ne a fost locul in care ne-am propus sa ne luam vacanta de la vacanta, sa avem o sedere fara peripetii, sa ne bucuram de apa si de plaja. 

Dezavantajul de a pleca de acasa fara un plan este ca nu esti suficient de bine informat si poti face alegeri nefericite. Mui Ne s-a dovedit destinatia care ilustreaza cel mai bine proverbul romanesc "la pomul laudat sa nu te duci cu sacul". Aceasta plaja este foarte frumoasa, dar este foarte vantoasa. Nici gand de baie in mare, doar o joaca scurta cu valurile puternice. Am savurat nuci de cocos privand cu pofta la cei care faceau kitesurfing pe valurile inspumate. Timpul era prea scurt pentru a lua cateva lectii, dar mi-am propus candva in viata asta sa incerc sa imblanzesc valurile. 

Ce mai poti face in Mui Ne? O tura ghidata la dunele de nisip, la satul pescaresc si la un parau de povesc, zic ei. Mai nimic, zic eu. Tura, desi bine marketata, s-a dovedit scumpa si putin ofertanta. Ghidul nostru nu a fost ghid, ci un simplu sofer. Iar tura care trebuia sa dureze 5 ore a fost scurtata la 3. Paraul de poveste (Fairy Stream) era de fapt un fir de apa subtire prin care puteai sa mergi prin nisip. Ar fi putut fi feeric, dar amenajarile turistice de pe parcurs si mirosul de WC-ul numai de poveste nu erau. Dar am fost un turist cuminte si am explorat locul, am facut fotografii si am sperat ca urmatoatele obiective turistice din tur vor fi mai atractive.

S-a dovedit totusi ca acest mic parau a fost de fapt singura atractie din ziua respectiva, caci satul pescaresc (Fishing Village) era de fapt o plaja foarte murdara, cu un miros pestilential. E adevarat ca barcile cu forme si culori specifice ofereau un peisaj inedit, dar imi pare rau, nu pot sa fac abstractie de mizeria crunta si de deseurile (a)duse de apa. Am cules cateva scoici, am facut poze si am plecat rapid. Caldura devenea deja insuportabila si am inteles de ce un astfel de tur incepe la 4.30 in noapte, nu la 9 cum am cerut noi, ca boierii.

Urmatoarele doua puncte de interes aveau sa fie dunele albe si dunele rosii. Mini desertul alb a fost....fierbinte, mic si scump. Am platit extra pentru un jeep care sa ne plimbe prin desert, ca sa ma mir si acolo de gunoiul lasat peste tot si de nepasarea pentru natura a acestei natii. Prea putine cosuri de gunoi si pubele atat in locurile turistice, cat si marile orase. De la oamenii din rural nu mai am nicio pretentie...

Dunele rosii erau de fapt un deal mic la care din punctul meu de vedere nici nu merita sa opresti motorul masinii, dar hei, cum spuneam, oamenii astia stiu sa ia banii turistilor.

La Mui Ne s-a mai intamplat un curs de gatit. Plateai o suma pentru ca in 2 ore sa gatesti 2 feluri de mancare vietnameza. Eu nu am participat la curs, dar am participat la mancat sau mai bine zis mi-am dat silinta sa mananc pentru ca nu imi place sa irosesc mancarea....Nu pot sa imi dau cu parerea despre cum a fost cursul, dar pot spune ca dupa 40 de minute mancare a fost gata si ca nu a fost pe gustul meu. Colegii mei de calatorie au parut relativ multumiti ca au invatat deva nou...

Totusi nu regret oprirea la Mui Ne. Intalnirea cu marea a fost ca de fiecare data o incantare. Mi-am propus ca la un moment dat sa incerc sa ma joc cu vantul si cu valurile si mi-am intarit convingerea ca nordul Vietnamului e mai fain, ca oferta turistica, ca oameni, ca mancare, ca peisaje, ca tot. 

Dalat - 120 de km de experiente inedite

 Am migrat pas cu pas prin Vietnam, din nord spre sud, am navigat din experienta inedita in alta experienta inedita, dar parca asta le-a depasit pe toate: am mers in jurul orasului 120 km pe motor, in aceaisi zi m-am ars de la soarele puternic, m-a plouat si am inghetat putin, am vazut plantatii de cafea si de piper, am vazut 2 cascade, am urcat intr-o statuie de 73m, am vizitat o fabrica de matase, am mancat un vierme si niste greieri. And I live to tell the story...

Dalat este un oras de munte care are clima temperata, deci 4 anotimpuri intr-o singura zi. Fascinant, mai ales cand alegi sa faci un tur de o zi pe scuter. Am mers pe serpetine, prin frig si printre plantatii, pe un soare arzator. 

De ce ar face cineva asta in vacanta, cand se presupune ca trebuie sa te relaxezi? Pentru ca timpul este scurt, sunt multe lucruri de vazut, iar fara ghid nu faci decat sa te balbai (Am incercat cu o zi inainte si ba nu ne-am inteles cu taximetristii, ba google-ul ne-a dus in la alta adresa). Si cum pana acum s-a dovedit ca imprejurimile sunt mult mai faine decat orasul si voiam experiente cat mai autentice, ce poate fi mai local decat sa stai toata ziua pe scuter, sa mananci si sa bei de-ale lor si sa vezi si viata rurala, nu doar obiective turistice?

As putea povesti cateva ore bune despre ce inseamna experieta condusului unui motor, fie el si mic, in traficul din Vietnam, dar mai ales in Dalat, unde sunt strazi (sau mai degraba alei inguste) in panta, masini, scuteri si pietoni care vin din toate directiile, care nu respecte nicio regula, niciun semn rutier, doar semaforul il respecta cand si cand, pentru ca si acolo fura la secunde. Pe scurt, pot spune ca acesti 120 de km m-au calit poate mai mult decat turele lungi pe care le-am facut in Romania si in Grecia. Ma uit la mine cu drag si imi admir urmele zilei de ieri: arsurile de pe maini, cearcanele si jegul de pe fata, bataturile din palme. Sunt urata, dar sunt mandra ca am supravietuit si ca sunt atat de bogata...As fi putut sta pe canapea in fata televizorului, sa mananc pizza si sa ma uit in cel mai bun caz la documentare pe Netflix despre ce inseamna Vietnamul. Dar ah, ce bine sa te bucuri ca un copil cand ai cate un "Aha" la fiecare explicatie a ghidului sau cand gusti ceva necunoscut sau cand ti se fac ochi maaari, maaari ca sa cuprinda frumusetea locurilor.

Prima incantare a zilei a fost cand am vazut un fel de ...cacareze intinse la uscat in fata unei gospodarii intr-un sat obscur. De fapt erau fructele de cafea, ulterior am trecut prin numeroase plantatii, am gustat un fruct dulce dulce, am inteles de ce o mananca faimoasele veverite (care ulterior caca semintele din care bem noi cafeaua cea scumpa), am vazut cum arata florile de cafea si semintele verzi.

Urmatoarea frumusete a fost banalul piper. Cine si-ar fi inchipuit ca micile boabe de piper cresc in niste arbusti foarte inalti? Desigur ca nu am recunoscut fructul si cand am gustat o boaba de la mama lui, din copac si gura mi-a explodat de gust, a fost o incantare. 

Nu acelasi lucru se poate spune despre urmatoarea delicatesa culinara pe care am gustat-o. Am vizitat o fabrica de matase, iar parte din tur erau desigur viermii de matase. Credeam ca stiu fazele de evolutie ale acestuia, dar nu o stiam pe ultima, ca poate fi mancat. Am incercat, nu mi-a placut, dar nu regret ca am facut-o. Macar am avut cu ce compara greierii pe care i-am gustat mai tarziu in zi si care mi s-au parut gustosi. Dar sa ne intoarceam la fabrica, unde am vazut modul de prelucrare a viermilor de matase si de obtinere a matasii. Foarte interesant, dar mirosul de viermi in apa calda a fost infiorator. Dar e clar ca amintirea acestei vizite va ramane mult timp cu mine. 

In turul nostru ne-am oprit in sate, in diverse gospodarii unde am vazut o crescatorie de rozatoare de bambus, niste crocodili, un strut si o ferma de greieri. M-au intristat animalele/insectele tinute in custi si exploatate (mai ales veverite tinute in captivitate pentru a defeca cafea), dar asta este o fata a realitatii pe care alegem sa o ignoram cand purtam genti de piele, cand mancam delicatese sau cand bem cafea scumpa. Ca o paranteza, as putea spune ca vietnamezii au spirit de antreprenor si multi au afaceri mici. Apoape la fiecare cladire vezi un atelier de reparatii, un schimb valutar, o agentie de turism, un magazin, un restaurant si de cele mai multe ori, toate intr-una.

Calatoria noastra a culminat cu vizita celei mai inalte statui budiste din Vietnam, 73m, respectiv 9 etaje (mai inalta chiar decat mult mai faimoasa statuie de la Da Nang). Aceasta este dedicata energiei feminine si o intruchipeaza pe Lady Buddha. Dar de unde stiu ca erau 9? Pentru ca la fiecare etaj era cate un altar inchinat unei zeitati feminine. De altfel, intreg interiorul era plin de gratie si de culoare, de la desene la insasi arhitectura peretilor. Impresionanta a fost si privelistea asupra imprejurimilor, inclusiv asupra Cascadei Elefantului (Elephant Waterfall).

A fost o zi luuunga, cu "wow" si "ah" la fiecare oprire, de la peisaje (Pongour Waterfall), la bucate locale (suc de pepepe de iarna) si vin de orez si cu povesti despre legende si credinte. Desi a fost o zi plina de provocari fizice si emotionale, ramane o zi de top in calatoria mea in Vietnam. Este ziua in care am infruntat demonii, fricile, prejudecatile si nazurile mele de occidental. Multumesc Easy (Happy) Riders, si mai ales lui Moly, ghidul nostru!