În ultimele zece zile i-am invitat pe oameni să se întoarcă înapoi în pântece. Femei, bărbați, familii cu copii, timișoreni, dar mai ales turiști au trecut curioși pe lângă un spațiu modest, de unde se auzeau niște bași cu un sunet familiar, dar totuși nu foarte cunoscut. Câțiva m-au întrebat dacă e coafor (probabil datorită fotografiei ce prezintă o femeie cu o coadă împletită), dacă este un club sau o petrecere cu muzică tehno (din cauza sunetului) sau dacă este o activitate ca la Amsterdam (pentru că se vedea mult roșu) Mulți se uitau la banner și cum numele (i)Real - instalație imersivă, nu le spunea nimic, făceau o grimasă și treceau mai departe. Unii întrebau, iar când le zâmbeam și îi invitam înăuntru îmi spuneau ipocrit că vor veni altă dată. Frica de nou, de necunoscut și faptul că nu s-au expus la experiențe artistice inedite a contribuit la faptul că o mică parte dintre cei care au trecut prin dreptul spațiului (i)Real au intrat. Cu siguranță că și faptul că mica galerie nu are notorietate, că nici eu nu sunt un artist titrat și că evenimentul nu a fost suficient promovat pot fi cauza lipsei de interes, dar nu despre asta este vorba. Ci despre ceilalti, despre cei peste 300 de vizitatori cu care am interacționat. Pentru că este vorba despre oameni, nu despre un produs cultural. Și este vorba despre proces, nu doar despre rezultat.
Cu diverse ocazii am spus că mi-ar plăcea ca cei care intră înapoi în pântece să iasă, să renască transformați, poate mai buni, mai atenți, mai empatici, mai curioși. Și mă bucur că așa s-a și întâmplat, deși la diverse niveluri și nu întotdeauna în direcția pe care o urmăream eu. Am interacționat cu persoane care nu știau că există și alt fel de expunere decât cea reprezentată de tablouri pe pereți și nu prea au înțeles îndemnul meu de a atinge totul, de a descoperi, de a asculta un tablou care îți vorbește prin intermediul unor senzori. Cu fiecare interacțiune mi-am cizelat discursul și am explicat mai detaliat, pentru a vedea cum se luminează fața celor din fața mea când înțeleg ceva nou. Vizitatori care nu știau ce este o instalație imersivă sau interactivă au avut un moment de aha când le-am spus că pot descoperi prin atingere. Mulți au aflat pentru prima dată cum se aude inima unui copil la ecografie, cum arată ecografiile copiilor în diverse stadii ale sarcinii, că embrionul se prinde în peretele uterin, că timp de nouă luni noi auzim în burtă vocea mamei și știm cine este mama chiar înainte să ne naștem.
Nu am apucat să vorbesc cu toți vizitatorii, desigur. Unora le-am lăsat intimitate să descopere singuri spațiul, să simtă, să asculte și ulterior să stăm de vorbă. Aceștia se împart în două categorii: cei care au stat sub un minut, au zis un eventul mulțumesc, au lăsat capul în jos și au plecat și cei care au zâmbit, au pus întrebări, au povestit din experiența proprie, au luat un pliant su un semn de carte ca să afle mai multe despre proiect și chiar au scris câteva gânduri în caietul de impresii.
În unele zile am intrat în pântece împreună cu vizitatorii și mi-am spus poezia. Dincolo de fragmenele de povești am vorbit despre contextul proiectului, despre Dalia, despre artă, despre violența obstetrică. Am primit o paletă largă de reacții, de la o curiozitate politicoasă, la figuri transfigurate la auzul poveștilor și chiar un sincer "îmi pare rău" și o îmbrățisare.
M-am simțit în largul meu cu turiștii. Cu ei am discutat deschis și aplicat. Pentru ei a fost un subiect ce face parte din viață, nu este tabu, nu stârnește milă. Multă energie mi-am luat și de la copii, de la familiile care au ales să intre cu cei mici. "Tata, am atins o floare și mi-a spus o poveste" "De ce sunt atâtea mămici care vorbesc?" "De ce nu a fost băiețel, de ce nu a fost fetiță?" - au spus copiii. Au atins tesutul din pântece, au făcut ochi mari văzând poze de când erau ei nenăscuți, unii au dansat. Am văzut cu ochii minții, parcă aievea, cum se rotește un copil în burtă.
Mi-a plăcut mult și interacțiunea cu personalul medical care a ajuns la galerie. Un singur medic a venit în mod special, restul - studenți la medicină și o moașă - au ajuns întâmplător. Înteresul lor a fost real și cred că suntem de aceiași parte a baricadei în încercarea de a aduce alinare mamelor cu brațe goale.
Au venit puțini cunoscuți și prieteni. Probabil am vorbit atât de mult în ultima vreme despre subiect încât poate li s-a părut perimat și că nu mai am nimic nou de exprimat pe tema asta. Sau poate le e lor greu să stea lângă un asemenea subiect. Am încercat să nu o iau personal și cred că am reușit.
Din mediul artistic cred că pot număra pe degetele de la o mână pe cei care au ajuns. Hai să zicem că este vorba de este aglomerarea de activități artisitice din oraș, nu de autosuficiență și lipsă de interes.
Toți acești oameni mi-au luat, dar mi-au și dat energie. Și eu am renăscut, și eu am ieșit din pântece altfel decât am intrat. Deși de fiecare dată am fost cu zâmbetul pe buze, am rostogolit gânduri în capul meu, a trebuit să le răspund, dar mai ales să îmi răspund mie la întrebări. "Cum de ți-a venit ideea asta? Ai văzut-o undeva în străinătăte?", "De ce ai folosit plastic? O duci și în altă parte?" , "Te-ai uitat pe histeroscopie? Că acolo se vede așa cu transparență și cu țesuturi."
Nu aș putea pune exact degetul pe momentul când mi-a venit ideea. Dar pot să spun că este în capul meu de doi ani. Deși în mod activ am lucrat la realizarea ei doar câteva luni, tot ce s-a întâmplat în ultimii doi ani au fost cărămizi care s-au înălțat una peste alta pentru a contrui acest pântec din care au renăscut oameni noi. Da, m-am documentat mult. Da, am lucrat mult în capul meu pentru a găsi forma finală. Da, am avut multe refuzuri de la colaboratori, de la finanțatori sau de la sponsori. Da, am rafinat conceptul până în ultimul moment, chiar cu o zi înainte de vernisaj. Totul a fost creștere și transformare, nu doar o idee bună și atât. Este vorba despre reziliență și adaptare. Am realizat o constructie transparentă și fragilă pentru că eu m-am arătat lumii deschisă și vulnerabilă și am acceptat idei, ajutor, perspective noi. Și deja nu a mai fost despre mine, ci despre toți cei care au fost lângă mine, cu fapta și cu gândul.
Un vizitator a spus "Asta e tot? Doar atât?"
Am răspuns zâmbind: "Decât atât"
