luni, 30 mai 2011

SkirtBike in Bucuresti

Recunosc cu rusine ca m-am lasat influentata de mai multi factori si abia ieri a fost prima data cand am iesit cu bicicleta pe anul asta. Dar tot raul e spre bine, nu-i asa? Am inceput anul biciclistic intr-un mod extraordinar: mi-am pus fusta si espadrile si am participat la SkirtBike.

A fost cea mai frumoasa plimbare cu bicicleta pe care am facut-o. Pana acum, pentru mine mersul cu bicicleta insemna sport, provocare, adrenalina, depasirea limitelor proprii, abilitate in traficul din Bucuresti si intotdeauna echipament adecvat.

De acesta data, am experimentat ceva cu totul diferit: la locul de intalnire, eram cam 200 de fete in rochii, pe tocuri, cu palarii sic, cu flori in cosulete si cu baloane agatate de sa. Din loc in loc, printre picioare frumoase, mai zareai si picioare neepilate, caci la SkirtBike au fost si barbati in kilt, iar cei care nu aveau, si-au pus pur si simplu fuste de la prietene.

Am pornit in alai, super colorat si galagios, acompaniati de politie, pe traseul Magheru -Victoriei -Arcul de Triumf - Kiseleff - Gradina Verona. A fost de vis. Am avut garofite pe ghidon, am mers super incet fata de ritmul meu normal si am afisat un zambet de zile mari. Am sfidat traficul, mergand pe doua benzi, am admirat trandafirii de pe marginea drumului si am fost admirata. (Desi eu cred ca masinile care claxonau, nu claxonau initiativa Velobello sau fetele pe biciclete, ci faptul ca politia ii tinea pe loc)

Ce sa va mai spun? I am pround to ride like a girl :)
Mai multe poze pe blogul Velobello.



joi, 26 mai 2011

Escalada in...Bucuresti

Relatez acum, la cateva zile de la minunata experienta, pentru ca acum m-a lasat febra musculara de la ...degete si incep incet, incet sa imi treaca ranile.
Cum m-am hotarat?
Pai voiam mai demult, doar ca abia acum am gasit cu cine (trebuie sa fii un pic zalud ca sa incerci asta) si unde (daca stiam ca nu trebuie sa mergi asa departe....)
Unde?
Vezi aici
Cum a fost?
A fost cum nu a mai fost nicio alta experienta.
A fost mult mai mult decat ma asteptam.
Cand am intrat in sala si am vazut atmosfera m-am intrebat "Ce caut eu aici?". Au urmat exercitiile de incalzire, pe care cu greu le-am facut si m-am intrebat in continuare "Si totusi ce caut eu aici?" Am ascultat instructiunile, am asteptat sa se urce cineva inaintea mea ca sa prind miscarea si am pornit si eu. Am urcat cu spor. Cred ca mai mult de frica :). Desi am urcat doar la 11m, cand ma uitam in jos, era cam departe...Dupa prima urcare a trebuit sa cobor. Desi primisem instructiuni clare sa ma las in coarda si sa ma imping in perete cu picioarele, m-am tinut de coarda ca si cand era viata mea in joc. Si uite asa a inceput febra mea musculara. Cu apele curgand pe mine, cu palmele transpirate, dar cu adrenalina in vene am mai urcat de vreo 4 ori. Coborarile au fost din ce in ce mai spectaculoase. Mandra de mine, am intrat intr-un joc cu alte colege de catarat: instructorul a impletit corzile a trei cataratoare si ca sa ajungem sus trebuia sa desletim corzile trecand una peste alta sau pe sub alta. Un mic accident a fost cireasa de pe tort sau bomboana de pe coliva, mai bine zis: o colega s-a desprins de pe perete, iar coarda ei tensionata m-a taiat pe gat. Data viitoare voi fi mai atenta.
Daca mai vreau?
Categoric da.
Ce am invatat?
Cate putin despre stapanirea de sine si inca putin despre increderea in ceilati si spiritul de echipa.
Multumiri Adinei ca mi-a sugerat sa merg. Multumiri lui Marius, instructorul, pentru ca va scriu acum relativ intreaga. Si nu in ultimul rand multumiti lui Razvan, ca m-a tinut in coarda, ca a facut glumite si poze.

luni, 23 mai 2011

Muzee nedescoperite din Bucuresti

Prieteni si colegi de-ai mei se uita ciudat cand le zic ca am fost sau ca ma duc la muzeu. Si nu in Franta sau Anglia sau macar Budapesta, ci aici in Bucuresti. Chiar asa, de ce sa mergi la un muzeu din Bucuresti? Putem gasi o mie de motive sa nu, dar daca le gasim pe cele sa da, suntem salvati.Dupa uber muzeul de la periferie descoperit acum 2 saptamani, zilele trecute aproape ca mi-a stat inima de uimire (sau daca nu, macar a batut mai incet, in soapta, sa fie in concordanta cu locul :) ) descoperind in centrul Bucurestiului, chiar langa ASE, casa memoriala Storck. In urma prezentarii de exceptie facuta de dna Nanu, am aflat foarte multe lucruri. Noi cei care am vizitat nu ne mai opream din intrebari si voiam sa stim tot ce au pictat, tot ce au sculptat, de ce au facut-o si cum s-a pastrat opera a patru generatii de artisti, in mijlocul unui oras agitat, plin de de cladiri noi si de oameni grabiti. Probabil ca asta a fost secretul: inconjurata de multa verdeata, cu o placa pe care scrie muzeu (deci din start neinteresanta), mancata de igrasie, casa, ea insasi o opera de arta, a rezistat uitata chiar si de cei care ar trebui sa o intretina.
Pe exterior casa suprinde prin culoare - rosu pompeian si prin finisaje, gradina interioara e practic o padure, o padure de statuiete, copaci batrani si tufisuri salbatice. Inauntru, nu sti ce sa admiri mai intai: fresca de pe tavan, tablourile sau sculpurile.Ah, sa nu uit adresa, in caz ca tocmai ati descoperit cel putin un motiv pentru a vizita un muzeu din Bucuresti: Str. Vasile Alecsandri, nr 16. ;)

duminică, 8 mai 2011

Bucuresti - istorie, cultura si culoare

Am asistat zilele trecute la o discutie despre cat de frumos este Clujul. Ba brasovul. Ba Timisoara. Iar Bucurestiul e urat, fara arhitectura, istorie si culoare. Dar frumusetea sta in ochii privitorului, nu?
Cati stim ca Bucurestiul ne intampina inca de la intrarea dinspre Ploiesti cu istorie si cultura? Fantana Miorita pentru unii e doar un sens giratoriu sau doar un loc unde opreste autobuzul. Pentru putini este un punct de reper cultural. Un ochi aruncat din goana masinii ne poate starni curiozitatea. Langa Gara Baneasa, printre copaci putem vedea un vechi conac boieresc. Recunosc ca de multe ori am trecut prin zona, am admirat fantana fara sa vad detaliile si nu am bagat de seama cladirea, considerand-o o casa veche si frumoasa ca multe altele din Bucuresti. Aceasta vila este de fapt un muzeu. Si langa ea este un alt muzeu. Doua muzee, aceeasi familie. Din pacate am putut vizita doar unul din ele. Muzeul de Arta Medievala "Ing. D. Minovici" nu orice fel de muzeu. Este un melanj de stiluri, epoci si culturi. Ce am vazut aici m-a dus cu gandul casa lui Rubens din Antwerp, Belgia.
2 ore am stat in doar una din cele 23 de camere ale muzeului admirand si ascultand povesti despre familia Minovici, despre casa, gradina si obiectele de patrimoniu. Ignorand ghidul, care prin atitudinea sa superioara si "elitista", mai degraba izgoneste vizitatorul, am reusit sa fiu patrunsa de atmosfera casei. Atentia la detaliu - de la vitralii la scara interioara, de la semineu la tapiserii, de la scaune la tablouri, de la usa de la intrare la gradina din spate - face ca locul sa fie unic. Dupa acesta vizita mi-am propus eu mie sa fiu mai atenta la ce ma inconjoara, la ce are Bucurestiul mai bun si mai frumos. Cu siguranta voi combate si mai cu tarie data urmatoare cand voi intalni bucuresteni care nu vad decat partile negative ale orasului nostru.

marți, 3 mai 2011

Daca e intai, e munte

De 1 mai, de 1 decembrie, in general, de 1 ale lunii e fain de mers la munte. Cand toata lumea se ingramadeste la mare sau la gratare, sa doarma, sa manance si/sau sa bea, e ideal sa fii in locuri care conteaza si cu oameni care conteaza.Pentru mine Piatra Craiului conteaza. E primul munte pe care am urcat, e multele meu de suflet. Acum 10 ani am urcat prima data la Curmatura si Varful Ascutit. Existau 2 sanse: sa ma las de munte sau sa ma indragostesc. Ati ghicit! Mi-a placut atat de mult provocarea, lanturile, culmile, grohotisul incat, desi am urcat in Ciucas, Bucegi, Fagaras etc, tot Piatra Craiului a ramas de referinta.Urcand zilele trecute in Curmatura m-am extraziat la tot ce am intalnit: covor de frunze de toamna trecuta, flori - branduse, toporasi, floarea pastelui, brebenei, untul babei, copaci, oaze de zapada, cabane parasite, urme de animale, creste albe si nu in ultimul rand aerul.Provocarea a inceput de la inceputul urcarii cand a trebuit sa imi gasesc ritmul, sa imi reglez respiratia. Apoi am inceput sa imi simt organismul: imi era sete, transpiram, imi simteam muschi si articulatii despre care uitasem ca exista. Dar finalul a fost apoteotic- lupta intre frica si orgoliu, intre instictul de conservare si nevoia de adrenalina - urcus pe grohotis, escaladarea unui pisc pe lanturi, pe vant si rafale scurte de ploaie.Concluzia este una americana: Yes, we (still) can!