Atentie, Retezatul poate conduce la dependenta

Acum patru ani am fost prima data in Retezat si mi-am dorit foarte mult sa revin (in paranteza fie spus, eu sunt o persoana care evita sa revina in locurile vizitate, pornind de la consideratia ca sunt atat de multe locuri de explorat in acesta viata si pe aceasta planeta, cel putin).
Zilele trecute, am avut din nou ocazia sa ajung in Retezat, de data asta, chiar pe varf. Desigur ca nu am ratat-o!
Un proverb romanesc spune ca: "La pasarea chioara ii face Dzeu cuib". La fel si cu mine, am avut parte de un ghid nemaipomenit, a toatesfatuitor. Si iata-ma cu jumatate de sifonier in geanta si jumatate de gear-ul foto in rucsac, gata sa infrunt aventura.
In prima zi am pornit usor din Rausor (asa e rima), intr-o tura de incalzire, de vreo 2 ore. A fost o introducere abrupta in ce avea sa se intample zilele urmatoare. Incercand sa imi reglez respiratia de la urcarea abrupta, nu stiam unde sa privesc mai intai - in zare, la panoramele ce iti luau ochii, sau jur impreujur, la micile detalii ale padurii.

Cu incantare am asteptat sa vina a doua zi, in care urma sa am nu 2 ore, ci 12 ore de traseu plin de frumuseti. Credeti ca mai conta ca aveam sa fiu cu un rucsac plin in spate si avem sa urc in plin soare si nu doar prin padure? Cine se mai gandea la asta? Eu eram fericita sa respir aerul de munte si mirosul de foc de lemne.
Cea de-a doua zi a fost mai mult decat ma asteptam si decat puteam duce, atat fizic, cat si psihic. Urcusul a fost greu, dar plin de satisfactii. Ici un joc de lumini si umbre intre copaci, colo un izvor sopotind, dincolo flori de toate culorile si formele. Iar bonus, am adoptat si un caine pe traseu. L-am numit Patrocle si a urmat tot traseul cu noi, a mancat sanvis cu mine, a lins zapada si a stat cuminte la poze.

Traseul Rausor -Stevia-Varful Retezat nu stiu daca este mai greu sau mai usor ca alte trasee de urcat spre varf, dar cu siguranta este nemaipomenit de frumos in aceasta perioada a anului. Combinatia de urcus prin padurea de molid, cu urcus pe lespezile uriase de granit, la care trebuie sa se adauge neaparat o vreme domoala si o companie placuta, poate fi combinatia castigatoare. Momentele de solitudine, spectacolul grandios al naturii, sfortarile de autodepasire fizica te pot face sa te simti un norocos, un privilegiat al sortii.

 

Dupa aproximativ 5 ore am ajuns in varf. Varful nu este doar o chestiune de palmares, un loc de facut selfiuri, este ACEL loc, este sentimentul de recunostinta si de satisfactie, este rugaciunea indeplinita, este dovada fortei personale, dar in acelasi timp a modestie in fata creatiei naturii. In varf, chiar si cel mai banal sanvis are un gust foarte bun.

Si cand credeam ca nu poate urma ceva mai spectaculos, am inceput coborarea prin Valea Stanisoareai, inapoi spre Rausor. Lacul Stanisoara oglindeste perfect lantul de varfuri ce il inconjoara si pe langa el misuna capre si marmote. Nu misuna chiar ca pe bulevard, dar noi am avut norocul sa le vedem. Cred ca aceste mici suprize ale naturii se arata turistilor care merita, care venereaza natura si o respecta. Poate pentru ca pe masura ce goleam punga de mancare, o umpleam cu conservele si peturile de pe traseu, sau poate pentru ca ghidul a fost atent, cu spiritul in alerta, cu un ochi format de fotograf si cu ureche fina.

 Dupa 13 ore, cand ziua se ingana cu noaptea, am revenit la cabana. Cainele avea limba de un cot, aparatul foto nu mai avea demult baterie, iar picioarele mele refuzau fiecare pas pe care il faceam.
Intrand in restaurantul pensiunii, am dat sa ma asez la prima masa de langa usa, la care aud o voce: "Va rog sa veniti in fata, ca avem o singura persoana pe sala si nu cazul sa mearga cu comanda asa mult!" Am ras si cu ultimele forte, am mai mers 20m, pana la prima masa de langa bar. Unde merge mia, merge si suta! Si unde merge un traseu de 18km, ce mai conteaza 20m...
A doua zi m-am trezit practic intr-un nou anotimp. Daca in prima zi fusese vara la poale si primavara spre varf, in urmatoarea zi a fost toamna cu prognoze sigure de iarna spre dupa amiaza. Plini de optimism am plecat totusi pe traseu. Muntele asta are un farmec aparte chiar si pe ploaie. Mirosul de pamant reavan, de urzici ude, verdele crud, paraiele umflate, valatucii negrii de nori au schimbat total peisajul.

Cu tunete si traznete muntele ne declara razboi. Dar din nou, experienta ghidului si-a spus cuvantul si am stiut cand sa plecam si pana unde sa mergem, astfel incat sa prindem in poze drama norilor si sa coboram in conditii de siguranta. Pe Culmea Prelucele am suprins o fereastra intre nori si ni s-a dezvaluit o panorama fantastica.

 Ploaia care ne-a urmarit tot traseul s-a transformat in curand in grindina si noroiul in valcele. Am strabatut Valea Valareasca mai ceva la Ana lui Manole care infrunta ploaia si vantul ("Şi curgea deodată /Ploaie spumegată/Ce face pâraie/Şi îmflă şiroaie. ....Şi sufla un vânt/Un vânt pre pământ, /Paltini că-ndoia, Brazi că despoia, ..."). Cu bocancii plini de apa, dar cu sufletul tanar, am revenit la pensiune.

Poate pare exaltat si poetic tot ce am descris mai sus, dar este o alegere. Am ales sa vad frumusetea, nu oboseala si efortul. Am ales sa ma bucur de reusita si sa invat despre mine, in loc sa ma vait de genunchi. Am ales sa savurez chiar si vremea rea, in loc sa imi fie frica si sa sufar de frig.
Ma intreb de cate ori este nevoie sa ajungi in Retezat, ca sa se cheme ca esti dependent? :)