Cum vorbim despre elefantul din camera?

    Nu cred ca exista o reteta despre cum sa vorbim despre elefantul din camera. La o simpla cautare pe google gasim DO and DON'T, cum sa reactionam in anumite situatii, ce sa spunem sau ce sa nu facem, dar cine sa caute? Cel mai simplu e sa ignoram si sa scoatem o profunzica: "Timpul le rezolva pe toate" sau "Lasa ca o sa fie bine data viitoare"...

    Asa ca hai sa vorbim despre elefantul din camera.

     Pentru mine elefantul din camera este cel mai mare elefant cu care m-am confruntat vreodata si recunosc ca ma depaseste. Poate nu am gasit inca metoda de a ma impaca cu el, de a vorbi cu el si despre el, dar in fiecare zi lucrez la asta. Elefantul meu este Dalia, copilul meu nascut mort.

    Putini dintre prietenii si cunoscutii mei au abilitatea de a vorbi despre elefantul din camera. Putini au empatia si diplomatia de a aborda un subiect sensibil si tabu. Multi ignora cu succes subiectul, iar marea majoritatea fac gafe dureroase. Incerc sa ii cred si ii inteleg pe toti, nu consider ca cineva este constient si face cu intentie afirmatii neavenite. Pentru ca se vorbeste prea putin despre acest subiect, nu avem educatia si mijloacele de a trece printr-un moment dureros sau de a-i sustine pe cele/cei din jurul nostru carora brusc si dintr-o data li se da viata peste cap, timpul se opreste in loc si nimic nu mai are sens.

    Teoretic, am pierdut o sarcina. Termenul medical este "sarcina oprita in evolutie".  Practic, am pierdut un copil. Am nascut in urma unui travaliu lung un copil mort. In termeni reci si medicali inseamna ca am eliminat sarcina in urma unui avort medicamentos. Si daca vestea pierderii sarcinii nu este un soc suficient, sau daca nasterea unui copil mort nu este suficient de traumatizant, a te intoarce la viata de zi cu zi, a da ochi in ochi cu oamenii care te stiau cu burta la gura, a fi obligat sa raspunzi intrebarilor invazive este dureros si obositor. Si nu spun toate astea ca sa ma victimizez, ci pentru ca sunt multe mame care trec prin asta, care aleg sa nu vorbeasca despre chinul prin care au trecut, carora cei din jurul lor le fac rau prin reactiile pe care le au. 

    Multa lume crede ca sarcina este perioada cea mai frumoasa din viata unei femei si ca nasterea este miracolul vietii, cel mai de pret lucru care se poate intampla in viata unor oameni. Despre sarcina, nastere si alaptare se vorbeste mult. Despre avort asumat sau despre pierderea unei sarcini se vorbeste putin. Stim ca exista, stim ca se poate intampla, dar nimeni nu se gandeste ca i se poate intampla ei/lui/lor. Numai altora li se intampla, noi suntem speciali. Cel putin eu asa credeam. Odata ce trecusem de primul trimestru si de riscurile aferente, eram linistita. Eram o graviduta vesela, in forma buna fizic si psihic, cu toate analizele la zi. Si ea era conforma. Eram cea mai buna mama pe care Dalia o putea avea si ea era cea mai buna parte din mine. 

    Cu atat mai necrutator a venit diagnosticul: "Aritmie". De atunci a inceput un carusel al groazei, un haos al emotiilor mai oribil decat procedura medicala pe care am indurat-o. Am sperat ca doctorita a gresit, am crezut ca poate ecograful e stricat, am cerut o a doua opinie, am plans, m-am enervat pe lume, am urat universul, am incercat sa inteleg rational ceva de neinteles si fara nicio explicatie. De fapt nu sunt speciala. Sunt doar un numar intr-o statistica. Am aflat ca in jurul meu multe femei au trecut printr-un avort sau ca se poate intampla si mai rau si poti pierde sarcina de 33 de sapt, chiar daca ai sa zicem, 21 de ani. Dar faptul ca si capra vecinului e moarta nu m-a alinat. Am avut totusi multa sustinere din partea doctoritei care mi-a urmarit sarcina, din partea familiei si a unor prieteni apropiati si am simtit ca nu sunt singura si ca sunt cumva norocoasa. 

    Apoi a inceput circul....Pot numara pe degetele de la o mana sfaturile venite de la prietenii din cercul extins care mi-au fost de un real folos, in schimb am exemple nenumarate de reactii nepotrivite, de oamenii care stiu ei ca solutia este la terapie, la psiholog sau in cautarea unui dumnezeu. Am primit oferte de carti de rugaciuni, de specialisti in viata de dupa moarte. Au fost persoane care s-au autoinvitat la mormantare (ca si cum era de la sine inteles ca va fi o mormantare). 

    Zi de zi practic trebuie sa fac fata curiozitatilor morbide si intrebarilor fara rost. Da, stiu ca e greu de crezut ca aveam burta ultima data cand ne-am vazut si acum nu mai am. Dar daca vezi asta, de ce pui intrebari? Ce te astepti sa spun?  Iata un dialog cu care ma confrunt:

-"Unde e burtica?"

- "Nu mai e!"

Si in mod normal discutia ar trebui sa se opreasca aici, dar nu, curiozitatile continua si oamenii nu isi pot inghiti intrebarile asa cum de exemplu, iti inghiti un cascat sau asa cum te abtii de la un stranut. Oamenii au pareri, stiu ei de ce s-a intamplat, au solutii, in general oamenii stiu mai bine ca tine cand trebuie sa iti treaca durerea si cum sa mergi mai departe.  "O sa treaca cu timpul", "O sa ai puterea sa mergi mai departe, altele au pierdut 4 sarcini si tot au reusit sa aibe copii", "Tu esti de vina, ca nu ti-ai facut toate analizele!", "Nu se poate sa pierzi sarcina pur si simplu! Ai facut tu ceva?", "Te-ai vaccinat? Vezi, din cauza vaccinului s-a intamplat!" si astea sunt doar cateva exemple. 

    M-am confruntat cu mila, uimire, invinovatiri (exprimate, dar de cele mai multe ori, mute), intrebari insensibile, o gama de reactii care de fiecare data m-a luat prin suprindere. Dar nimeni nu m-a intrebat (si aici nu ii pun la socoteala pe cei foarte apropiati care au trecut cot la cot cu mine prin calvarul ultimei luni) daca am nevoie de spatiu, daca am nevoie sa fiu lasata in pace, daca prefer sa imi gasesc singura calea, sa imi stabilesc eu ritmul vindecarii. Toata lumea s-a oferit sa ma ajute, dar nu am fost lasata sa cer ajutorul. 

     Acum sunt in etapa in care mi-am stabilit propriile ritualuri de ramas bun (mai mult sau mai putin ortodoxe) si propriile terapii de a accepta situatia si de merge mai departe. Dar sunt convinsa ca exista riscul ca peste o saptamana, o luna sau un an sa recidivez in caruselul groazei. Si atunci as vrea ca prietenii mei sa fie langa mine, ca lumea sa inteleaga ca nu este o rana care "o sa treaca cu timpul", ca nu o sa treaca de fapt niciodata. As vrea sa fim cu totii mai sensibili si mai atenti la cei din jurul nostru. Sa ascultam mai mult si sa vorbim mai putin. Sa ii judecam mai putin pe ceilalti si sa fim langa prietenii nostri asa cum au ei nevoie, nu cum credem noi ca ar avea ei nevoie.