Despre Dolomiti, cu dragoste

Daca as fi o romantica, cu siguranta ca as putea scrie o scrisoare de dragoste pentru acesti munti, una mai inflacarata si mai sincera decat  una adresata unui barbat de care m-am indragostit.
Fotografiile si impresiile altor prieteni care au fost in Dolomiti au fost palide in comparatie cu ce am vazut si ce am simtit pe propria piele si nu m-au pregatit pentru ce avea sa se intample.
Dolomitii iti taie rasuflarea inca de la primul contact, doar din ce vezi din fuga masinii. Ideal este sa faci un mic popas, respiri aerul rece si faci o fotografie gandindu-te cum o sa fie acolo sus, pe piscurile pe care le admiri. Eu nu stiam unde sa privesc mai intai, ca peste tot era frumos, spre fiecare punct cardinal aveam o panorama de admirat.

Imensitatea Dolomitilor am ghicit-o in camping, cand am studiat la lumina lanternei harta si am stabilit traseele. Iar forta lor am simtit-o in fiecare zi. In fiecare zi cand credeam ca nu poate fi mai frumos sau mai greu sau mai provocator, muntele imi mai oferea ceva. Au fost sase zile in care nu m-am plictisit, am iesit din matca proprie (si in sensul pozitiv, dar si in cel negativ), mi-am depasit limitele si mi-am facut prieteni noi.

Dupa prima zi de Dolomiti am declarat ca este cea mai frumoasa (si nu a fost suclasata de urmatoarele). Am avut parte de peisaje minunate, o via ferrata grea dar perfecta pentru a-mi intari increderea in fortele proprii (n.b. un atac de panica poate fi depasit!), povesti despre Primul razboi mondial si o plimbare prin tuneluri labirintice. Pe scurt: am cucerit un varf de 2980m, pentru ca mai apoi sa ne adancim in inima muntelui, cam 1000m.

 

 A doua zi a fost o zi luuuuunga de drumetie cu o via ferrata care trebuia sa fie una usoara in comparatie cu ziua anterioara. Dar cum socoteala de acasa nu se compara cu cea din targ si muntele este mai imprevizibil decat o femeie, s-a pornit grindina. Frigul si umezeala au facut ca traseul sa dureze mai mult, efortul sa fie mai mare si peisajul sa isi piarda din farmec. Chiar si cea mai usoara via ferrata poate fi o provocare cand este ud si aluneca. A fost o zi in care desi am ajuns la 3036m, nu am ajuns in varf si am fost nevoita sa cobor inaintea colegilor mei de echipa. Dar m-am bucurat si de acesta victorie si mai ales ca, la final de zi, cu totii am fost in siguranta. (n.b. echipamentul este foarte important, de la bocanci la haine de ploaie)
  

 

 

A treia zi se anunta ploaie. Dar cine se trezeste de dimineata, pe culmi de via ferrata ajunge! Ce imi amintesc in acea zi este ca am facut catarat viteza. De frica unei via ferrate cu cablu ud si stanca alunecoasa, am urcat mai rapid ca niciodata. Mi-am inghitit gustul de frica, mi-am reglat respiratia cat sa pot vedea prizele, am uitat de dureri si nici nu am simtit cand am facut rani la maini. Am ajuns in varf, dupa care a plouat ploaie.(n.b. daca prognoza zice ca ploua, ploua, daca zice ca nu ploua, tot ploua).

 

In a patra zi, simtind ca se apropie despartirea de Dolomiti, decizia de a alege o via ferrata sau alta era din ce in ce mai grea. Eu eram pur si simplu fericita ca eram acolo si acceptam orice varianta, dar oarecum mai domoala, caci durerile musculare deja nu ma mai paraseau. Chiar si mersul pe drum drept era o provocare, iar somnul la cort nu mai vorbesc. Asa ca am ales o drumetie scurta, cu o via ferrata medie, ulterior urmand sa facem un circuit. Daaaar, am reusit sa ratacim drumul! (n.b. intotdeauna pastreaza-ti optimismul si incearca sa vezi partile bune) Asa ca am urcat si am coborat fara presiune o via ferrata aeriana si spectaculoasa, formata din multe scari si am reusit sa savurez toate senzatiile. Less is more, cum spune englezul, asa ca am facut multe fotografii, am vazut un alt versant de munte (pe care altfel nu l-am fi vazut) si am "ratat" un circuit care ne-ar fi epuizat.

 

Ziua a cincea se anunta a fi una din acele zile care iti doresti sa se termine inainte de a incepe. Dar dupa ce am urcat gafaind nelipsitul grohotis de pe potecile alpine, a inceput sa rasara soarele si pe strada mea: nici nu am inceput bine urcarea pe via ferrata si mi-am facut prieteni noi. Traseul era unul foarte aglomerat, stateau oamenii prinsi pe cablu cum stau strugurii pe ciorchine. Cu atat mai bine pentru conversatie si pentru fotografii. La coborare am privit cu fiori cum "taxiul galben" (adica elicopterul de salvare) evacua pe cineva din perete. Dar totul e bine cand se termina cu ....bere cu prietenii.

 

In cea de-a sasea zi am abordat cea mai grea via ferrata de pana atunci. Am plecat la drum sceptica si de fiecare data cand ma opream sa imi reglez respiratia si sa ma gandesc cum plec mai departe, imi mai faceam o cruce cu limba in gura. Dar am reusit sa ajung sus.Se pare ca am avut un ghid care a stiut sa aleaga traseele si sa dozeze efortul astfel incat sa fim pregatiti pentru asaltul final. (n.b. nu conteaza doar unde mergi, ci si cu cine mergi).

 Obositi, dar fericiti, a trebuit sa purcedem intr-un final si spre casa. Nu imi voi aminti din acesta calatorie, oboseala sau micile discutii in contradictoriu, ploaia sau durerile musculare, ci adrenalina care rula in sange, zambetul care nu mi mai dezlipea de pe fata si sclipirea fixata in priviri.

Imi doresc sa revin cel putin inca o data in acesti munti, mai sunt multe poteci de strabatut si multe cabluri de urcat. Iar Dolomitii sunt frumosi oricum, fie ca ii strabati in masina, sau cu motorul, cu bicicleta sau in drumetie usoara. Dolomitii te fac mai frumos, mai bun si mai puternic. Garantez!