Tabara de la Podeni

Cand am plecat in acesta tabara nu aveam mari asteptari, dimpotriva chiar. Ma gandeam ca sunt o mica rotita intr-un sistem, ca in orice activitate profesionala, ca ajut la organizare, car chestii, muncesc la o casa, seara cad osternita de travaliu si dimineata ma trezesc obosita dupa somnul la cort si o iau de la capat.
Daaaaaar....
Prima zi a fost minunata si in fiecare zi a mai aparut cate un element nou care a ridicat stacheta.
Desi am ajuns mai tarziu in prima zi, grupul m-a primit cu priviri curioase, dar calde. Mi-a fost clar de la primul contact ca oamenii care aleg sa isi petreaca o parte din vara facand voluntariat pentru reabilitatea unei case vechi la Cucuietii din Deal (in cazul taberelor noastre la: Podeni, Isverna si Blajeni) sunt oameni deosebiti. Nu a fost nevoie de multe zile ca sa ne intelegem si nu am simtit ca am trecut prin toate acele etape de construire a unui grup (formarea, furtuna, normarea si eficientizarea). Pur si simplu a existat o chimie, o legatura, o comunicare extraordinara, desi grupul varia ca varsta intre 17 si 45 de ani.

In prima seara ne-am hlizit impreuna la intins corturile, la asezat masa, la facut focul de tabara, la alegerea salopetelor de lucru. La orice impediment am gasit o solutie impreuna. Am invatat sa improvizam foarte repede, toata lumea a pus umarul la treaba si si-a gasit rolul si locul. Pot sa spun ca am avut noroc si de un coordonator de voluntari foarte bun, care a stiut sa ne imparta in echipe de lucru, sa ne alieze, sa ne puna in valoare punctele tari si sa minimizeze slabiciunile grupului.
In fiecare zi am vazut oamenii de langa mine crescand, transformandu-se, inflorind. Inclusiv eu m-am intors parca transfigurata din acesta tabara. Tuturor celor cu care am stat de vorba le-am spus ca recomand adultilor sa mearga intr-o tabara.

 

Toata munca pe care am facut-o acolo, de la pregatit un cuptor de var, la gatit dimineata cafea pe vatra cu ochii carpiti de somn, de la spalat macate si velinte la rau, la driscuit tencuiala stand pe o scara in echilibru precar, de la condus masina pe drumuri inventate prin munte, la scos calcar din pamant si corhanit, totul, dar absolut totul a insemnat emotie. As putea contoriza aceasta tabara in numarul de tone de piatra scoase, in numarul de zile lucrate la casa, in numarul de basici facute etc, dar mai importante mi se par trairile, zambetele, glumele, povestile de viata, incurajarile, sfaturile, contributia personala pe care fiecare a ales sa o aduca in aceste zile.

 

 

 

 

Iesirea din zona de confort a fost extrem de mare pentru fiecare. Au fost adolescenti care s-au responsabilizat si au gatit pentru 15 oameni, au fost voluntari care si-au depasit frica de a vorbi in public si au dat interviuri la televiziune, au fost persoane care s-au obisnuit sa manance din strachini de lut, cu linguri fine de lemn, au fost oameni care au mers prima data cu trenul, au dormit prima data la cort sau au pus mana prima data pe mistrie si cancioc. Eu pot sa spun ca ma pot inscrie la raliu dupa experienta terifianta cu masina prin sleauri si rape de munte.

 Sigur ca o tabara de acest fel nu este numai lapte si miere (mai este si tocanita de melci, mancare de mate, miel la ceaun, mamaliga cu branza si fasole cu costita)...Sigur ca nu e usor muncesti in praf si in ploaie, sa dormi la cort, sa nu ai conditii ideale de igiena. Sigur ca se mai intampla mici accidente, sigur ca oamenii se mai enerveaza si mai apar frustari. Dar fiecare alege cu ce bagaj vrea sa plece acasa. Am vazut oamenii care povesteau cu zambetul pe buze despre durerile de spate de la carat piatra, am vazut oamenii care se mandreau cu plasturele de pe deget, am vazut oamenii care s-au tachinat si au trecut usor peste izbucniri nervoase.

Asa cum am zis la inceput, fiecare zi de tabara a fost diferita si in fiecare zi ne-am dus mai obositi dar mai bogati la culcare. Sunt foarte multe lucruri care nu se pot pune in cuvinte. Spre exemplu, senzatia pe care o ai cand intri in casa cuiva si incepi sa scoti toate lucrurile si toate mobilele, ca se poti repara si igieniza. Senzatia pe care o simti cand ai o cutie veche de Nivea in mana, o fotografie de familie sau o lingura. Prin mainile noaste a trecut viata unei familii.

 

Sau senzatia pe care o ai cand vorbesti cu oamenii locului. Unii au inteles demersul nostru si ne-au sprijinit, altii si-au facut cruci cu doua maini cand au auzit ca nistre straini au venit la ei in sat sa munceasca pe degeaba, de drag, pentru comunitate.

Cand m-am intors acasa, am luat cu mine in bagaj salopeta plina de pamant si de var, in oase am luat truda fiecarei zile, in suflet si in minte- vantul de munte, aerul curat, cantatul cocosilor, coronita pe care am invatat sa o impletesc, pisica care cersea imbucaturi sub masa, relaxarea in hamac si dorinta de a ma intoarce.

Si ce noroc pe mine! Joi plec in urmatoarea tabara Sinaptica, de data asta la Isverna :)
Multumirile pentru fotografiile minunate merg catre Ionut!