S-au scris numeroase articole despre frumusetea sezoniera a platoului Vartoapelor. Iar faptul ca este la doi pasi de cetatea Sarmizegetusa Regia, il face sa fie foarte vizitat. Din pacate!
Drumul nu este marcat nicicum, urcusul este pieptis si te lasa fara suflare (pe de-o parte din cauza frumusetii, pe de alta parte din cauza lipsei de exercitiu, desigur), sunt noroie adanci, dar toate astea nu ii impierdica pe pantofarii lacomi sa ajunga sus si sa plece cu cosuri si pungi de plastic pline cu ghiocei. Pe la jumatatea traseului m-am intalnit cu doua familii, copii si mame incarcati cu marfa alba. Am intrebat ironic: "Au mai ramas ghiocei?" Raspunsul a venit nepasator, ca si cum nu ar fi inteles unde bateam sau pur si simplu nu ii interesa: "Binenteles. Si daca veniti saptamana viitoare mai gasiti." "Eu nu vreau sa culeg, am zis, vreau doar sa ii fotografiez" "Fotografiaza-i la mine in cos, ca pana ajungi sus, e greu", mi-a propus amabila o mamica. "Nu, multumesc, o sa merg pana acolo", am raspuns si mi-am vazut de drum. Mi-a fost rusine de rusinea ei si nu am apasat pe buton, dar acum imi pare rau. Nepasarea si nesimtenia au intotdeauna un chip si ar trebui dat ca exemplu! Nu zic nimic de copiii care au parte de asa educatie....
I-am intalnit si pe cei care sunt si mai "smecheri" turisti. Ei au navalit cu ATV-urile si motoarele enduro, rupand linistea locului, lasandu-ma pe mine, excursionistul simplu, fara aer in plamani. Din fericire, nu au putut intra chiar in inima padurii. Palcurile de fagi, crengile cazute si covorul de frunze umede tineau calea vehiculelor si aparau parcurile de ghiocei fragili.
Cand am ajuns acolo nu am vazut niciun ghicel, doar un puhoi de oameni care coborau zgomotosi, zdranganind cutii de bere. Am intrabat-o pe o "doamna" care ducea mandra un buchet de ghiocei, ferindu-se sa nu se murdareasca de pe cepele pline de pamant ale acestora: "De unde ati luat frumusetile astea? Au mai ramas ghiocei?". Mi-a raspuns zambind: "Mai sus, in stanga, pe coama, sunt o multime, poti sa calci pe ei!"
Cu privirea neagra si inima batandu-mi nebuneste, am continuat sa urc, sa caut minunea, sau ce a mai ramas din ea. Usor, usor, au aparut sa apara timid dintre frunze. Si apoi s-au facut covor in fata mea. Nu stiam unde sa privesc mai intai si unde sa (nu) calc. Parca sub fiecare frunza erau tuleie de ghiocel, gata sa imboboceasca peste cateva zile. Mi s-a umplut inima de bucurie, stand acolo singura, in linistea padurii, in burnita care incepuse si care temperease momentan fluxul de oameni. Natura este putenica, mi-am zis, si o parte dintre ghiocei au rezistat si in acest sezon si se vor regenera pana la anul. Cu respect si admiratie (si nu exagerez), m-am aplecat si am inceput sa fac fotografii.
Frigul si umezeala m-au obligat sa o iau pe drumul de intoarcere. Inca mai urcau oameni. Un bunic, cu nepotii din dotare, m-a intrebat: "Ati cules multi ghiocei?" si a arat posnas spre aparatul care imi atarna in sold. I-am zambit si am zis: "Da, si va vand un pont, sus pe culme mai gasiti cativa, dar sper sa le dati pace". A zambit amar: "Ne-am intalnit si noi cu oameni cu sacosele pline de ghiocei, ce-or fi facand cu ei Doamne, ca dupa o zi se vestejesc..." Nepotul a continuat: "Ei sunt frumosi aici, in natura. Va multumim".
Cu un fir de speranta in suflet, ca macar o parte din cei care ajung acolo nu distrug, am parasit platoul Vartoapelor. Mi-am luat la revedere de la padure si de la poieni, cu promisiunea ca voi spune povestea acestei oaze de primavara. Sa stam stramb, dar sa judecam drept!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu