Şi dacă vi se pare un titlu poetic să ştiţi că nu este. Este foarte real: pe un vânt de aproape mă dărâma (şi nu poţi zice că-s o slăbuţă) două stânci se sărutau la poalele Ciucaşului. Asta numesc eu dragoste: pe ploaie, pe zăpadă, pe vânt, pe soare arzător să rămâi de piatră zâmbind şi privind încrezător persoana pereche. 
Am continuat să urcăm neştiind unde să ne uităm mai întâi, pătrunşi de frumuseţea locurilor şi de....vânt.
În vârf deşi vizibilitatea era foarte bună, iar peisajul invita la un minut de tras aer în piept şi de limpezit creierii chiauniţi de stresul zilnic, nu se putea sta, din cauză de...aţi ghicit...vânt.
Am lăsat vârful Ciucaş să domine vântul şi să vegheze văile şi am coborât pe petice de zăpadă înapoi spre cabana Muntele Roşu.
Ah...un amănunt important. Pentru acestă zi de poezie şi de dragoste sub vârf de munte nervii şi maşina au avut mult de suferit pe drumul de la Cheia la cabană.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu