Un cal putere

E toamnă. Şi dacă e toamnă e munte. Undeva dincolo de Braşov, între Hărman şi Bod, este o baltă. Îi spune La Cişmaşu. Aici oamenii dau la peşte, campează, fac un picnic şi...călăresc.

Aici i-am cunoscut pe Cristina, Stela, Zorro, Vidan. Ei sunt doar câţiva din herghelia de cai şi de ponei administrată de domnu' Gelu.

"Cai nu sunt precum câini. Caii sunt oportunişti. De ce să meargă unde vrei tu când pot să stea la strungă. De ce să muncească când pot să mănânce. Câinii le dai, nu le dai de mâncat, de băut stau cu tine, te urmează. Dar calul trebuie să simtă cine e stăpânul...." Aşa au început primele instrucţiuni de echitaţie. Domnu' Gelu ne-a explicat cum să încălecăm, cum să stăm în şa când urcăm sau coborăm dealul, cum să oprim calul, cum să schimbăm direcţia etc. Şi ne-a dat drumul pe cărare.

Atunci au explodat senzaţiile: frică amestecată cu senzaţia de putere, de libertate, de excitaţie sexuală."...Mâinile trebuie să fie în prelungirea hăţurilor...Coatele nu trebuie să fie îndoite...Trebuie să apeşi în scăriţe...Calul trebuie strâns între genunchi... "Toate astea îmi treceau prin cap în timp ce încercam să stăpânesc calul. Mi-a fost frică de el. Îi simţeam forţa între coapse, căldura, îi simţeam mirosul puternic. Când fornăia îmi dădea fiori. Dar apoi am tras de hăţuri, am vorbit cu el, l-am mângâiat şi încet încet s-a uscat transpiraţia pe mine, am început să simt vântul şi mirosul de toamnă, am ascultat câini şi am privit pescarii.

Dar ora de călărie s-a terminat. Ne-am despărţit prieteni.

Ah...încă mai simt calul putere între picioare...