Dacă ai răbdare să stai la coadă aproximativ 1-2 ceasuri la telecabina din Buşteni şi apoi te încumeţi să purcezi spre Omu chiar dacă vremea e gri, cu nori şi cu vânt, atunci ţi se vor dezvălui minuni la tot pasul: nisip în vârful muntelui (mai fin ca la mare), flori, o turma de 800 de oi, graffitti, stânci, şei, nori, ceaţă. Iar sentimentul pe care îl ai...hmm...e ceva deosebit. Mergi, în ciuda faptului că plouă, în ciuda faptului că nu mai poţi, în ciuda faptului că transpiri şi te dor muşchii, în ciuda traseului cu pietre, cu lanţuri, cu noroaie. Sau poate datorită acestor lucruri. Şi la un moment dat, când nici nu mai sperai apare soarele, ceaţa dispare şi vezi totul împrejur şi nu e nici măcar pe jumătate de frumos pe cât credeai tu din cei 10 m pe care îi vedeai în faţă.
Undeva pe la mijlocul coborârii deja nu mai poţi. Nu mai vrei să faci poze, nu mai vrei să vezi peisajul, nu vrei decât să vezi un marcaj sau un om care să îţi zică cât mai ai până jos. Dar oameni nu mai trec, căci toţi "temerarii" au rămas sus la Babele să se pozeze.
Într-un final ajungi jos, la o mămăligă caldă la Gura Diham.
Un miel al uneia din cele 800 de mioare
Dragoste în vârf de munte
"Munţomanii" de pe platou de la Babele
Clopoţei
La coborâre
P.S. Pierderile au fost după cum urmează - 4 din 7 oameni accidentaţi: 3 genunchi forţati, 2 unghii de la picioare învineţite (şi în curând căzute), 1 gleznă scrintită, bătături - nenumărate, febră musculară cât cuprinde, tăieturi şi zgârieturi nenumărate.
Un miel al uneia din cele 800 de mioare
Dragoste în vârf de munte
"Munţomanii" de pe platou de la Babele
Clopoţei
La coborâre