vineri, 20 august 2021

Cum vorbim despre elefantul din camera?

    Nu cred ca exista o reteta despre cum sa vorbim despre elefantul din camera. La o simpla cautare pe google gasim DO and DON'T, cum sa reactionam in anumite situatii, ce sa spunem sau ce sa nu facem, dar cine sa caute? Cel mai simplu e sa ignoram si sa scoatem o profunzica: "Timpul le rezolva pe toate" sau "Lasa ca o sa fie bine data viitoare"...

    Asa ca hai sa vorbim despre elefantul din camera.

     Pentru mine elefantul din camera este cel mai mare elefant cu care m-am confruntat vreodata si recunosc ca ma depaseste. Poate nu am gasit inca metoda de a ma impaca cu el, de a vorbi cu el si despre el, dar in fiecare zi lucrez la asta. Elefantul meu este Dalia, copilul meu nascut mort.

    Putini dintre prietenii si cunoscutii mei au abilitatea de a vorbi despre elefantul din camera. Putini au empatia si diplomatia de a aborda un subiect sensibil si tabu. Multi ignora cu succes subiectul, iar marea majoritatea fac gafe dureroase. Incerc sa ii cred si ii inteleg pe toti, nu consider ca cineva este constient si face cu intentie afirmatii neavenite. Pentru ca se vorbeste prea putin despre acest subiect, nu avem educatia si mijloacele de a trece printr-un moment dureros sau de a-i sustine pe cele/cei din jurul nostru carora brusc si dintr-o data li se da viata peste cap, timpul se opreste in loc si nimic nu mai are sens.

    Teoretic, am pierdut o sarcina. Termenul medical este "sarcina oprita in evolutie".  Practic, am pierdut un copil. Am nascut in urma unui travaliu lung un copil mort. In termeni reci si medicali inseamna ca am eliminat sarcina in urma unui avort medicamentos. Si daca vestea pierderii sarcinii nu este un soc suficient, sau daca nasterea unui copil mort nu este suficient de traumatizant, a te intoarce la viata de zi cu zi, a da ochi in ochi cu oamenii care te stiau cu burta la gura, a fi obligat sa raspunzi intrebarilor invazive este dureros si obositor. Si nu spun toate astea ca sa ma victimizez, ci pentru ca sunt multe mame care trec prin asta, care aleg sa nu vorbeasca despre chinul prin care au trecut, carora cei din jurul lor le fac rau prin reactiile pe care le au. 

    Multa lume crede ca sarcina este perioada cea mai frumoasa din viata unei femei si ca nasterea este miracolul vietii, cel mai de pret lucru care se poate intampla in viata unor oameni. Despre sarcina, nastere si alaptare se vorbeste mult. Despre avort asumat sau despre pierderea unei sarcini se vorbeste putin. Stim ca exista, stim ca se poate intampla, dar nimeni nu se gandeste ca i se poate intampla ei/lui/lor. Numai altora li se intampla, noi suntem speciali. Cel putin eu asa credeam. Odata ce trecusem de primul trimestru si de riscurile aferente, eram linistita. Eram o graviduta vesela, in forma buna fizic si psihic, cu toate analizele la zi. Si ea era conforma. Eram cea mai buna mama pe care Dalia o putea avea si ea era cea mai buna parte din mine. 

    Cu atat mai necrutator a venit diagnosticul: "Aritmie". De atunci a inceput un carusel al groazei, un haos al emotiilor mai oribil decat procedura medicala pe care am indurat-o. Am sperat ca doctorita a gresit, am crezut ca poate ecograful e stricat, am cerut o a doua opinie, am plans, m-am enervat pe lume, am urat universul, am incercat sa inteleg rational ceva de neinteles si fara nicio explicatie. De fapt nu sunt speciala. Sunt doar un numar intr-o statistica. Am aflat ca in jurul meu multe femei au trecut printr-un avort sau ca se poate intampla si mai rau si poti pierde sarcina de 33 de sapt, chiar daca ai sa zicem, 21 de ani. Dar faptul ca si capra vecinului e moarta nu m-a alinat. Am avut totusi multa sustinere din partea doctoritei care mi-a urmarit sarcina, din partea familiei si a unor prieteni apropiati si am simtit ca nu sunt singura si ca sunt cumva norocoasa. 

    Apoi a inceput circul....Pot numara pe degetele de la o mana sfaturile venite de la prietenii din cercul extins care mi-au fost de un real folos, in schimb am exemple nenumarate de reactii nepotrivite, de oamenii care stiu ei ca solutia este la terapie, la psiholog sau in cautarea unui dumnezeu. Am primit oferte de carti de rugaciuni, de specialisti in viata de dupa moarte. Au fost persoane care s-au autoinvitat la mormantare (ca si cum era de la sine inteles ca va fi o mormantare). 

    Zi de zi practic trebuie sa fac fata curiozitatilor morbide si intrebarilor fara rost. Da, stiu ca e greu de crezut ca aveam burta ultima data cand ne-am vazut si acum nu mai am. Dar daca vezi asta, de ce pui intrebari? Ce te astepti sa spun?  Iata un dialog cu care ma confrunt:

-"Unde e burtica?"

- "Nu mai e!"

Si in mod normal discutia ar trebui sa se opreasca aici, dar nu, curiozitatile continua si oamenii nu isi pot inghiti intrebarile asa cum de exemplu, iti inghiti un cascat sau asa cum te abtii de la un stranut. Oamenii au pareri, stiu ei de ce s-a intamplat, au solutii, in general oamenii stiu mai bine ca tine cand trebuie sa iti treaca durerea si cum sa mergi mai departe.  "O sa treaca cu timpul", "O sa ai puterea sa mergi mai departe, altele au pierdut 4 sarcini si tot au reusit sa aibe copii", "Tu esti de vina, ca nu ti-ai facut toate analizele!", "Nu se poate sa pierzi sarcina pur si simplu! Ai facut tu ceva?", "Te-ai vaccinat? Vezi, din cauza vaccinului s-a intamplat!" si astea sunt doar cateva exemple. 

    M-am confruntat cu mila, uimire, invinovatiri (exprimate, dar de cele mai multe ori, mute), intrebari insensibile, o gama de reactii care de fiecare data m-a luat prin suprindere. Dar nimeni nu m-a intrebat (si aici nu ii pun la socoteala pe cei foarte apropiati care au trecut cot la cot cu mine prin calvarul ultimei luni) daca am nevoie de spatiu, daca am nevoie sa fiu lasata in pace, daca prefer sa imi gasesc singura calea, sa imi stabilesc eu ritmul vindecarii. Toata lumea s-a oferit sa ma ajute, dar nu am fost lasata sa cer ajutorul. 

     Acum sunt in etapa in care mi-am stabilit propriile ritualuri de ramas bun (mai mult sau mai putin ortodoxe) si propriile terapii de a accepta situatia si de merge mai departe. Dar sunt convinsa ca exista riscul ca peste o saptamana, o luna sau un an sa recidivez in caruselul groazei. Si atunci as vrea ca prietenii mei sa fie langa mine, ca lumea sa inteleaga ca nu este o rana care "o sa treaca cu timpul", ca nu o sa treaca de fapt niciodata. As vrea sa fim cu totii mai sensibili si mai atenti la cei din jurul nostru. Sa ascultam mai mult si sa vorbim mai putin. Sa ii judecam mai putin pe ceilalti si sa fim langa prietenii nostri asa cum au ei nevoie, nu cum credem noi ca ar avea ei nevoie.

9 comentarii:

  1. Curaj, că ai dreptate, nu s-a terminat încă. Durerea va veni și va reveni, în valuri sau târându-se pe sub praguri, adâncind cicatricea, fără să poți face mare lucru. Fii blândă cu tine însuți, nu te acuza și întristează-te de câte ori ai nevoie și plângi, ca să te poți cândva vindeca, cât de cât. Habar n-am prin ce treci, habar n-am ce cuvinte de alinare aș putea spune, dar sunt sigur că este un proces pe care-l poți ține-n frâu, cel puțin din câte cunosc despre tine. Curaj: singurul lucru care este permanent în viața asta este că toate sunt trecătoare...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, o sa incerc sa fac fata lucrurilor asa cum vin....

      Ștergere
  2. Cami, am auzit de durerea prin care treci...
    Postasei pozele cu burtica la vedere, ceea ce mi s-a parut super, eram incantata de voi doua, cand , de fapt, erai doar tu, goala si disperata.
    Stii ca stiu ce spun...Am plans de durerea ta, a mea si a copiilor nostri care au lasat pustiul in sufletele noastre. Cauta-ti calea...durerea va ramane, in timp te vei obisnui cu ea, va fi parte din tine mereu, vei plange si iti va trece...
    Cami Mihai (Ladunca)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Deocamdata calea este de a accepta ceea ce nu pot schimba si apoi mai vedem, mergem inainte...

      Ștergere
  3. Ai scris ca și cum ai fi în capul și în sufletul meu. Îmi pare nespus de rău pentru pierderea ta.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu sunt o scriitoare, dar sunt o voce, prin ceea ce fac, ce fotografiez sau ce scriu. Imi doresc ca toata acesta suferinta sa nu fi fost in zadar si daca ce mi s-a intamplat mie poate ajuta si alta lume, atunci sa punem totul pe masa! Sunt convinsa ca nici tie nu ti-a fost/nu iti este usor. Stam de vorba oricand doresti, sunt pentru a construi si pentru a genera ceva pozitiv in masura in care pot :)

      Ștergere
  4. Camelia, am citit cu mare atentie, am retrait un moment al vietii in care a trebuit sa aleg si stiu exact acel moment cand stiinta se intalneste cu divinitatea, cand stiinta capituleaza si ramane durerea. Durerea pierderii, durerea alegerii. Nimeni nu poate spune cand iti va fi mai bine, dar cumva intr-o zi vei putea sa-ti regasesti locul si sa pasesti timid inainte. Dar tu, doar tu vei gasi calea. Imi pare extrem de rau.

    RăspundețiȘtergere
  5. Sunt alături de tine. Azi se fac două săptămâni de când travaliul meu indus s-a sfârșit, după 29 de ore de dureri fizice. Am pierdut-o pe minunea mea în săptămâna 24. Totul era perfect, toate analizele bune, dezvoltare perfectă, dar inimioara ei s-a oprit brusc.
    Durerea este inimaginabilă. Îmi vine să mă ascund de lume, vreau să nu mai simt, să nu realizez ce fericită am fost și ce gol imens am acum îmi mine.
    Caut puterea și calea de a trece mai departe.
    Am simțit fiecare cuvânt scris de tine. Îmi pare rău pentru tine, pentru mine și pentru fiecare femeie care trece prin asta.
    Să avem putere să acceptăm, durerea nu va dispărea niciodată. Suntem mămici. De îngeri.
    Putere multă și sănătate îți doresc!

    RăspundețiȘtergere
  6. Draga mea, capul sus si multă putere, multa sănătate, multa căldură si iubire in jurul tau!

    RăspundețiȘtergere