Red Bull Romaniacs 2017

La o cautare pe Google dupa Red Bull Romaniacs 2017 ti se vor intoarce descrieri care indica ca este cel mai dificil raliu hard enduro din lume. Fotografiile si clipurile video te ajuta sa iti faci o parere despre cum se desfasoara lucrurile, dar daca vrei sa vezi ce inseamna cu adevarat Red Bull Romaniacs trebuie sa fii acolo!
Am avut sansa sa fac parte din echipa de 5 fotografi Nikon care au fotografiat evenimentul si pot sa iti povestesc cum s-a vazut evenimentul din unele din cele mai privilegiate locuri: de la 50cm distanta de roata motorului, din copac, de pe povarnisurile dealurilor, din padure, de pe traversele de metal ale unui pod sau de langa o groapa mocirloasa.

 

Trebuie sa spun inca de la inceput, inainte sa ma pierd in amintiri si sa ma strabata fiori retraind adrenalina momentelor, ca am avut ocazia sa lucrez pentru cateva zile cu doi fotografi Red Bull: Predrag Vuckovic si Mihai Stetcu care mi-au facut viata mult mai usoara, care mi-au spus niste ponturi ce m-au ajutat sa suprind momente inedite si sa termin in siguranta zilele de lucru si eu, si echipamentul meu.
De-a lungul timpului am participat la un atelier de fotografie de sport si am fotografiat diferite evenimente, deci se presupunea ca am o idee cu ce se mananca lucrurile. Asa ca, inarmana cu aparate si lentile (Nikon D3s si Nikon D700, Nikon 18-35mm F/3.5-4.5G si 70-200m F/4G) am inceput prima zi. Dar nicio experienta foto prin care am trecut nu m-a pregatit pentru ce avea sa urmeze.

Prima zi a fost ziua de prolog, desfasurata in centrul Sibiului. Nu mi-a fost usor sa ma catar pe platforme sau sa imi dau coate sa ajung pana la gard ca sa prind cele mai bune unghiuri. Dincolo de oboseala, caldura/furtuna in creierul meu isi faceau loc informatii importante: sa fiu tot timpul in siguranta, sa imi feresc echipamentul si sa suprind imagini dinamice cu figura si/sau numarul concurentului si imagini cu atmosfera evenimentului.
Desi pe mine m-a impresionat si am adormit tarziu, avand inca mirosul de combustibil ars in nari, prologul s-a dovedit cea mai usoara zi. Si pentru concurenti, dar si pentru noi ca fotografi. 

Urmatoarele patru zile am urmat o rutina, pe care as putea sa o reproduc si maine, daca m-ai trezi la 4.30 am: pregatirea echipamentului foto (aparate, carduri, baterii) si a  echipamentului sport (bocanci, maneca lunga, maneca scurta, protectie de ploaie, apa, batoane, crema de soare, ochelari etc), trezirea la aproximativ 4.30am, mancat mic dejun, mers cu una din cele 4 echipe foto in locurile de fotografiat stabilite, fotografiat pana la 2-3 pm, prelucrat si predat fotografii pana la 7 pm, luat cina, luat somn, repeat. Binenteles ca detaliile traseelor, vremea, partenerul cu care eram la fotografiat si adrenalina m-au facut sa nu simt aceasta rutina. Doar seara, incercand sa spal praful sau noroiul de peste zi, ma intrebam ce caut eu acolo, iar privirea obosita din oglinda imi spunea: You are too old for this shit! Raspunsul era evident: I am adrenaline addicted, sunt motociclista, sunt fotograf, deci trebuie sa fiu acolo in fiecare zi, cu forte proaspete, atenta si alerta.

Daca in prima zi de trasee of road m-am vaitat ca nu e lumina in padure si ca vai, vai, am alunecat si am o vanataie, a doua zi mi-a dovedit ca inca nu am aflat semnificatia expresiei "cel mai dificil raliu hard enduro din lume". 

Predrag si eu trebuia sa fotografiem urcarea pe traseul inspirat numit Martin's Idea (Martin fiind organizatorul). Cu siguranta ai vazut clipuri video cu o pisica care se urca in copac si miauna disperata de acolo si nu mai vrea sa coboare. Ei bine pisica aia eram eu in a doua zi de Red Bull Romaniacs. Cand am vazut ce inclinare are dealul si cat de grea si periculoasa este urcarea m-am urcat in copac si am tras de acolo. La un moment dat Predrag mi-a zis sa cobor ca o sa am toate cadrele din acelasi unghi, dar eu am zis ca nu, ca mi-e frica :). Am coborat totusi si el mi-a aratat si alte pozitionari sigure din care am putut prinde cadre faine. Dar ziua nu s-a terminat aici. Am fotografiat si de pe un pod ingust, cu motociclistii trecand in viteza la nici 20cm de noi.

 

 

A treia zi credeam ca sunt pregatita! Aveam rutina mea, fotografiasem unul din cele mai tari urcari, imi luasem portia de adrenalina, scapasem fara incidente (unui coleg nikonist i s-a blocat obiectivul, iar altul a fost lovit finut de o motocicleta). Ce putea sa se intample? Am ras, am glumit cu colegii si spectatorii si am fotografiat rideri intr-o alta urcare provocatoare. Chiar inainte de plecare, cand urmaream prin obiectiv unul dintre motociclisti, click, il vad cum cade, click, il vad cum scapa motorul, click, vad cum incepe motorul sa alunece pe frunze, click, click, click si imi dau seama ca vine spre mine!! In momentul respectiv eram in coborare, intr-o panta abrupta si calcam cu grija sa nu alunec pe frunze, sa ma protejez pe mine si aparatele. Am avut inspiratia si forta in picioare sa o tulesc rapid din calea motorului care venea spre mine. Ulterior mi s-a spus ca de fapt in momentul cu pricina motorul aluneca destul de incet si ca nu am fost chiar intr-un pericol real. Dar nu imi pare rau, daca as fi intr-o situatie asemanatoare, cred ca as pune siguranta mea pe primul loc, nu o fotografie. 

 

Pentru cine crede ca a fi fotograf la Red Bull Romaniacs inseamna doar adrenalina si fotografii cu diagonale spectaculoase, dinamism, forta, peisaje bucolice, ei bine nu, adevarata provocare este sa incerci sa fii creativ, sa ai o fotografie buna sau foarte buna si pe un teren plat, si intr-o lumina slaba sau intr-un loc aglomerat. Ce inseamna o fotografie buna? Pentru mine nu este neaparat o fotografie care va aparea pe site-ul concursului, poate nu este o fotografie care imi va fi cumparata de un rider, dar este acea fotografie care m-a facut pe mine un om si un fotograf mai bun decat in ziua anterioara.

Calator pe doua roti - Grecia

Aceasta ar fi putut fi o povestire despre frumusetile Greciei, despre o vacanta fantastica la malul marii, cu mancare buna si relaxare cat cuprinde. Dar este mai mult de atat...

Din vacanta in Grecia suprinzator este ca nu imi amintesc apa verde-albastra, caldura soarelui pe sezlong sau gustul fructelor de mare, ci drumul cu motorul. Inca simt in nari mirosul de pinilor ce strajuiau soseaua, simt vantul si vad strada serpuind de-a lungul coastei sau printre stanci, livezi de maslini sau tufisuri de leandri. Nu-i asa ca pare idilic? Ce poate fi mai romantic decat o vacanta pe motoare la malul marii? Multi motociclisti barbatii viseaza asta: sa isi ia si partenera motor si sa plece pe doua motoare, impreuna fericiti spre capatul lumii...

Ar fi putut fi romantic, numai ca in realitate lucrurile nu sunt ca in filme. Sutele de kilometri si multele ore in sa se lasa cu dureri musculare si amorteala in oase, vremea se strica, motorul are probleme sau pur si simplu te inteapa o insecta in timp ce rulezi pe sosea.

Da, m-am bucurat de mare si de peisajele Greciei, dar da, le-am patit si pe toate cele de mai sus.
In fiecare zi am vizitat un loc nou, o plaja, o statiune sau un satuc in Halkidiki si fiecare zi a fost o aventura: intr-o zi, din cauza trepidatiilor au cazut niste suruburi si mi s-a desprins portbagajul, in alta zi era cat pe ce sa imi pierd numarul de inmatriculare, apoi a venit randul farului sa se desprinda si el, iar la final motorul nu mai pornea din cauza bujiei si desigur ca si bateria a inceput sa dea rateuri.

Cireasa de pe tort a fost cand mi s-a intamplat ceea ce multa lume nu ar crede ca e posibil: in timp ce eram in mers, o viespe mi s-a strecurat in pantalonii de motor si ulterior si cizma si m-a intepat cu bestialitate de nenumarate ori in glezna. Am tipat in casca, mi-am dat seama ca nu ma aude si ca nu ma poate ajuta nimeni, am tras pe dreapta, am oprit motorul, m-am descaltat, viespea si-a luat zborul linistit si eu am ramas buimacica privind cum mi se umfla piciorul.

Pe langa toate astea, faptul ca am mers pe ploaie torentiala, pe rafale de vant de abia imi tineam echilibrul in sa, pe calduri toride sau pe intuneric pare o bagatela si nici nu imi vine sa mai povestesc. Cand in fiecare zi ti se strica ceva, cand tu esti cu un picior in pioneze, ce mai conteaza traficul haotic sau vremea schimbatoare?

Dupa cateva zile am invatat sa zambesc si sa ma bucur de orice (chiar si de o poza cu un caine la Lidl in timp ce cautam bride si tape pentru motor). Am considerat ca orice mi se intampla este o experienta faina, atata timp cat reusesc sa scap cu viata din ea!

Din cele 10 zile de vacanta, 4 au fost practic drumul pe motor Romania - Grecia si retur si 6 zile au fost pe motor prin Halkidiki si imprejurimi. Ca sa nu para ca vorbesc numai de rau mersul cu motorul, pot sa spun ca fiind o zona turistica si foarte aglomerata, pe motor am putut explora zona mult mai usor decat cu o masina.
Halkidiki este o peninsula cu trei intrari pronuntate in mare, ca niste degete. Unul dintre degete este reprezentat de Muntele Athos si este restrictionat turistilor, degetul mijlociu este fantastic ca relief, iar celalalt deget este cel mai turistic, cu cele mai multe statiuni, fiind foarte aglomerat si inghesuit. Daca ai curiozitatea de a te dezlipi de plaja, peisajele din interiorul peninsulei sunt fantastice si poti descoperi zone si sate pitoresti dincolo de strazile principale. In fiecare zi am parcurs zeci spre sute de kilometri am tras cu ochiul la panorame, am facut pauza de baie in mare si de masa si am revenit seara cu dureri in oase, dar mai ales incantata de ce am vazut si mai ales de ce am realizat in ziua respectiva.

Se spune ca mersul pe motor este despre drum, nu despre destinatie. Eu cred ca mersul pe motor este despre sine. Dincolo de locurile faine pe care le-am vizitat, aceasta vacanta pe motor, cu cei 3210 km parcursi, a fost despre un dialog continu cu mine insami, despre depasirea limitelor, despre constientizarea limitarilor, despre incredere in sine si despre a fi alert si atent. Au fost momente de extenuare, au fost momente de adrenalina maxima, au fost momente in care m-am simtit ca intr-un joc video, ca intr-un shooter, cand toata lumea vrea sa te omoare: fii atenta curba stransa la stanga, tine-te echilibru ca e vant puternic, atentie intra din dreapta un camion pe sosea, in fata incetineste o masina si se opreste fara sa semnalizeze corespunzator, stai in spatele unei furgonete din care din cand in cand zboara pale de fan spre tine si tot asa, si tot asa...

Si ca tot vorbeam de jocuri video, consider ca am trecut la nivelul urmator, ca experienta de motociclist, dar mai ales ca experienta de viata. Asfalt uscat mie!

Cheile Carasului

Zilele trecute se anunta cod galben de canicula. Si cum in Timisoara canicula este de-a dreptul caniculara, am cautat refugiul in munti. Am plecat spre chei intr-o tura scurta, de o zi, fara prea multe pretentii, mai ales ca mergeam si cu oameni pe care nu ii cunosteam prea bine si am facut o organizare ad-hoc, fara planuri foarte clare. Poate si faptul ca nu am avut asteptari marete a contribuit la supriza placuta pe care ne-a adus-o ziua petrecuta in chei. Dar, cu siguranta, cea mai mare contributie a avut-o Muri, ghidul nostru. Stiam din auzite, dar nu am experimentat pana acum sa merg intr-un loc ghidat de un localnic. Muri, copilarind in zona, ne-a aratat locuri ascunse si ne-a spus povestile copilariei sale, facand ca drumul molcom de-a lungul raului sa fie de fapt alert. Ne-a momit cu povesti si provocari, facandu-ne sa marim pasul, ca sa putem vedea cat mai mult din chei. Chiar daca raul serpuia ademenitor, cu frunze plutind lenese la vale, spectacolul a inceput cu adevarat cand am descoperit prima pestera.

Pestera de dupa Carsa este bine ascunsa vizitatorului neavenit. Poti trece linistit pe langa ea fara sa stii ca e acolo. Si poate ca de cele mai multe ori este mai bine sa fie asa, avand in vedere gunoaiele pe care le-am adunat de la intrare. Eu nu mi-as fi inchipuit ca dincolo de 3 colturi de stanci, prin care abia ma pot strecura se afla o asemenea minune a naturii. Si chiar daca mi-as fi inchipuit, nu as fi avut curaj sa ma strecor. Am abtinut prima victorie de etapa cand mi-am depasit frica si m-am strecurat vitejeste prin cotloanele muntelui. Urmatoarele victorii nu mai conteaza. Aviz claustrofobilor. Odata ce intri in pestera si odata ce incepi sa te minunezi, creierul nu mai poate inregistra frica. Prea este bombardat cu senzatii extraordinare si tot senzorialul este ametit, incat uita de spaime. Cand eram taras, in miezul muntelui, cu mainile si genunchii in argila, nu m-am gandit serios la frica, am simtit ca sunt una cu muntele.

Cand am simtit argila rece si umeda in palme, mi s-a parut ca muntele ma lasa sa il pipai, sa il simt si sa il respect mai mult. Am vazut cu muntele absoarbe apa ca un burete si o asimileaza, lasand-o sa il transforme in interior, picatura cu picatura.

Pesterea de dupa Carsa este o pestera activa. Fiind un anotimp secetos, nu am gasit multa apa si am reusit sa inaintam in miezul muntelui destul de mult pe firul secat al paraiasului.  Intrarea in pestera este tapetata cu aur. Cand am vazut ce frumos lucesc peretii, primul lucru la care m-am gandit a fost o icoana. Mi-am facut cruce cu limba in gura in fata frumuserii naturii.

Dupa o multime de multumiri si temenele pentru Muri care ne-a aratat aceasta minune ascunsa, am continuat sa serpuim pe langa rau, pe langa stanca, spre urmatoarea destinatie - Pestera de sub Cetate II. Desi Muri tot insista ca este o pestera unica in tara, ca este minunata si desavarsita, eu inca eram sub impresia primei pesteri si a contactului efectiv cu natura, incat nu credeam ca se poate mai mult. Eu stiam ca pesterile au galerii inalte si ca te poti plimba ca pe bulevard in ele, respirand in voie si admirand de la distanta interiorul Pamantului. Dar se pare ca sa mergi in pestera inseamna mult mai mult. Pestera de sub Cetate II, este a treia pestera pe care am vazut-o pe pipaite, ca sa zic asa, si este de departe cea mai spectaculoasa, asa cum a si fost laudata. Am coborat, am urcat, ne-am strecurat pe verticala, ne-am tarat, ne-am catarat, ne-am fotografiat cu guru (formatiune geologica, nu Muri-guru, cunoscator de pesteri si chei), am vazut formatiuni falice, dinozaurice, dinti si draperii, tantarii si gandaci de pestera si silexuri ucigase. Ne-am udat, ne-am murdarit si ne-am taiat, dar am savurat la maxim aceasta experienta.

 

 

 Adrenalina si frigul ne-au facut foame, asa ca ne-am intors incolonati la desagii lasati pe malul raului si ne-am savurat painea cu branza, pufuletii si batoanele.

Ghiftuiti si inca nauciti de cele vazute am urmat in contiuare poteca ca sa vedem unde incep cheile salbatice si sa gasim un loc potrivit de baie. Ne-am indeplinit si aceste ultime doua obiective, iar ca bonus am primit o rapaiala de ploaie care a racorit atmosfera si a schimbat peisajul.

 

Ca de fiecare data cand mi-a placut un loc, si din chei am plecat cu gandul ca voi reveni. M-am uitat inapoi cu jind spre poteca, extenuata, dar si cu parerea de rau ca nu am avut mai mult timp la dispozitie.

Atentie, Retezatul poate conduce la dependenta

Acum patru ani am fost prima data in Retezat si mi-am dorit foarte mult sa revin (in paranteza fie spus, eu sunt o persoana care evita sa revina in locurile vizitate, pornind de la consideratia ca sunt atat de multe locuri de explorat in acesta viata si pe aceasta planeta, cel putin).
Zilele trecute, am avut din nou ocazia sa ajung in Retezat, de data asta, chiar pe varf. Desigur ca nu am ratat-o!
Un proverb romanesc spune ca: "La pasarea chioara ii face Dzeu cuib". La fel si cu mine, am avut parte de un ghid nemaipomenit, a toatesfatuitor. Si iata-ma cu jumatate de sifonier in geanta si jumatate de gear-ul foto in rucsac, gata sa infrunt aventura.
In prima zi am pornit usor din Rausor (asa e rima), intr-o tura de incalzire, de vreo 2 ore. A fost o introducere abrupta in ce avea sa se intample zilele urmatoare. Incercand sa imi reglez respiratia de la urcarea abrupta, nu stiam unde sa privesc mai intai - in zare, la panoramele ce iti luau ochii, sau jur impreujur, la micile detalii ale padurii.

Cu incantare am asteptat sa vina a doua zi, in care urma sa am nu 2 ore, ci 12 ore de traseu plin de frumuseti. Credeti ca mai conta ca aveam sa fiu cu un rucsac plin in spate si avem sa urc in plin soare si nu doar prin padure? Cine se mai gandea la asta? Eu eram fericita sa respir aerul de munte si mirosul de foc de lemne.
Cea de-a doua zi a fost mai mult decat ma asteptam si decat puteam duce, atat fizic, cat si psihic. Urcusul a fost greu, dar plin de satisfactii. Ici un joc de lumini si umbre intre copaci, colo un izvor sopotind, dincolo flori de toate culorile si formele. Iar bonus, am adoptat si un caine pe traseu. L-am numit Patrocle si a urmat tot traseul cu noi, a mancat sanvis cu mine, a lins zapada si a stat cuminte la poze.

Traseul Rausor -Stevia-Varful Retezat nu stiu daca este mai greu sau mai usor ca alte trasee de urcat spre varf, dar cu siguranta este nemaipomenit de frumos in aceasta perioada a anului. Combinatia de urcus prin padurea de molid, cu urcus pe lespezile uriase de granit, la care trebuie sa se adauge neaparat o vreme domoala si o companie placuta, poate fi combinatia castigatoare. Momentele de solitudine, spectacolul grandios al naturii, sfortarile de autodepasire fizica te pot face sa te simti un norocos, un privilegiat al sortii.

 

Dupa aproximativ 5 ore am ajuns in varf. Varful nu este doar o chestiune de palmares, un loc de facut selfiuri, este ACEL loc, este sentimentul de recunostinta si de satisfactie, este rugaciunea indeplinita, este dovada fortei personale, dar in acelasi timp a modestie in fata creatiei naturii. In varf, chiar si cel mai banal sanvis are un gust foarte bun.

Si cand credeam ca nu poate urma ceva mai spectaculos, am inceput coborarea prin Valea Stanisoareai, inapoi spre Rausor. Lacul Stanisoara oglindeste perfect lantul de varfuri ce il inconjoara si pe langa el misuna capre si marmote. Nu misuna chiar ca pe bulevard, dar noi am avut norocul sa le vedem. Cred ca aceste mici suprize ale naturii se arata turistilor care merita, care venereaza natura si o respecta. Poate pentru ca pe masura ce goleam punga de mancare, o umpleam cu conservele si peturile de pe traseu, sau poate pentru ca ghidul a fost atent, cu spiritul in alerta, cu un ochi format de fotograf si cu ureche fina.

 Dupa 13 ore, cand ziua se ingana cu noaptea, am revenit la cabana. Cainele avea limba de un cot, aparatul foto nu mai avea demult baterie, iar picioarele mele refuzau fiecare pas pe care il faceam.
Intrand in restaurantul pensiunii, am dat sa ma asez la prima masa de langa usa, la care aud o voce: "Va rog sa veniti in fata, ca avem o singura persoana pe sala si nu cazul sa mearga cu comanda asa mult!" Am ras si cu ultimele forte, am mai mers 20m, pana la prima masa de langa bar. Unde merge mia, merge si suta! Si unde merge un traseu de 18km, ce mai conteaza 20m...
A doua zi m-am trezit practic intr-un nou anotimp. Daca in prima zi fusese vara la poale si primavara spre varf, in urmatoarea zi a fost toamna cu prognoze sigure de iarna spre dupa amiaza. Plini de optimism am plecat totusi pe traseu. Muntele asta are un farmec aparte chiar si pe ploaie. Mirosul de pamant reavan, de urzici ude, verdele crud, paraiele umflate, valatucii negrii de nori au schimbat total peisajul.

Cu tunete si traznete muntele ne declara razboi. Dar din nou, experienta ghidului si-a spus cuvantul si am stiut cand sa plecam si pana unde sa mergem, astfel incat sa prindem in poze drama norilor si sa coboram in conditii de siguranta. Pe Culmea Prelucele am suprins o fereastra intre nori si ni s-a dezvaluit o panorama fantastica.

 Ploaia care ne-a urmarit tot traseul s-a transformat in curand in grindina si noroiul in valcele. Am strabatut Valea Valareasca mai ceva la Ana lui Manole care infrunta ploaia si vantul ("Şi curgea deodată /Ploaie spumegată/Ce face pâraie/Şi îmflă şiroaie. ....Şi sufla un vânt/Un vânt pre pământ, /Paltini că-ndoia, Brazi că despoia, ..."). Cu bocancii plini de apa, dar cu sufletul tanar, am revenit la pensiune.

Poate pare exaltat si poetic tot ce am descris mai sus, dar este o alegere. Am ales sa vad frumusetea, nu oboseala si efortul. Am ales sa ma bucur de reusita si sa invat despre mine, in loc sa ma vait de genunchi. Am ales sa savurez chiar si vremea rea, in loc sa imi fie frica si sa sufar de frig.
Ma intreb de cate ori este nevoie sa ajungi in Retezat, ca sa se cheme ca esti dependent? :)