City Break la Petrila

Toata lumea stie ca Petrila, alaturi de alte orase miniere din Valea Jiului, este in declin. Pe bune dreptate va intrebati de ce ar merge cineva intr-un oras "mort".

Eu am mers acolo din mai multe motive. Primul ar fi ca orice pretext este bun pentru o tura cu motorul. Al doilea ar fi nemernica mea de curiozitate si dorinta de a vizita, de a vedea lucruri noi si de a intalni oameni (care se dovedesc de cele mai multe ori fantastici). Nu o sa enumar toate motivele care m-au indemnat sa merg la Petrila, dar mai pot sa mentionez proiectul Planeta Petrila, de care ati auzit cu siguranta multi dintre voi si speranta (undeva adanc ascunsa) ca o sa vad ceva, ca o inteleg ceva, ca exista o sansa pentru aceste orase care se sting odata cu industia care le intretinea.(Eu sunt din Fieni, un alt punct in lunga statistica a oraselor in declin din Romania)

Orasul este linistit, inconjurat de dealuri pitoresti. Strada principala din Petrila iti lasa impresia unui oras cochet. La fel si primul restautant in care intri. Mancare multa si ieftina.
Abia cand pornesti pe strada din drepta spre exploatarea miniera incep sa apara semne. Vezi blocuri muncitoresti, desi cu flori in ferestre, scorojite, vechi si pline de improvizatii, dar si texte, desene si culori, semne ale unei exploatari de alt tip, o exploatare culturala.
E bine sa nu ai asteptari cand ajungi intr-un astfel de oras. Atunci fiecare detaliu te va suprinde si te bucuri ca exista un grup de initiva care vrea "sa repare" orasul, ca exista artisti care pun umarul, ca exista public (atat cat e), ca exista tot acel patrimoniu industrial care poate fi valorificat (si nu ca fier vechi).

Eu am vazut in Petrila o jumatate de tur ghidat al minei (asta se intampla cand nu ajungi la timp), un spectacol de teatru, un concert si o casa memoriala. Si am ascultat povesti si am ras. Mult. Asta pentru ca am fost la un eveniment anuntat pe Facebook. Dar si daca mergi pe nepusa masa poti vizita doua muzee mici, doua expozitii permanente in cladirile fostei mine si te poti bucura de peisajul urban si cel natural al zonei.

City break la Petrila cred ca este mult spus si probabil asta si-au zis si prietenii mei carora le-am propus si care au refuzat. Dar este un loc in care ai ce vedea, ai unde manca si ai unde dormi daca ai cortul cu tine (daca nu, ar fi bine sa te cazezi in Petrosani). Oamenii sunt calzi si plini de glume, macar te inveselesc, daca nu au cu ce sa te indrume.

Daca mergeti la Casa Memoriala Ion D. Sarbu o sa plecati cu sufletul plin, iar daca mergeti la Muzeul Salvarii, Catalin Cenusa o sa va spuna multe povesti despre meseria dura de miner si va poate face si un tur de suprafata al minei. (cu o programare prealabila se poate obtine autorizatie si pentru un tur in subteranul unei mine active)

Se vor mai organiza evenimente la Petrila. Si mi-as dori sa ajungem mai multi acolo.
Ii urez acestui oras sa creasca si sa fie un exemplu si pentru altele de felul lui si oamenilor care pun umarul la aceasta initiativa, numai de bine!

Tabara de la Podeni

Cand am plecat in acesta tabara nu aveam mari asteptari, dimpotriva chiar. Ma gandeam ca sunt o mica rotita intr-un sistem, ca in orice activitate profesionala, ca ajut la organizare, car chestii, muncesc la o casa, seara cad osternita de travaliu si dimineata ma trezesc obosita dupa somnul la cort si o iau de la capat.
Daaaaaar....
Prima zi a fost minunata si in fiecare zi a mai aparut cate un element nou care a ridicat stacheta.
Desi am ajuns mai tarziu in prima zi, grupul m-a primit cu priviri curioase, dar calde. Mi-a fost clar de la primul contact ca oamenii care aleg sa isi petreaca o parte din vara facand voluntariat pentru reabilitatea unei case vechi la Cucuietii din Deal (in cazul taberelor noastre la: Podeni, Isverna si Blajeni) sunt oameni deosebiti. Nu a fost nevoie de multe zile ca sa ne intelegem si nu am simtit ca am trecut prin toate acele etape de construire a unui grup (formarea, furtuna, normarea si eficientizarea). Pur si simplu a existat o chimie, o legatura, o comunicare extraordinara, desi grupul varia ca varsta intre 17 si 45 de ani.

In prima seara ne-am hlizit impreuna la intins corturile, la asezat masa, la facut focul de tabara, la alegerea salopetelor de lucru. La orice impediment am gasit o solutie impreuna. Am invatat sa improvizam foarte repede, toata lumea a pus umarul la treaba si si-a gasit rolul si locul. Pot sa spun ca am avut noroc si de un coordonator de voluntari foarte bun, care a stiut sa ne imparta in echipe de lucru, sa ne alieze, sa ne puna in valoare punctele tari si sa minimizeze slabiciunile grupului.
In fiecare zi am vazut oamenii de langa mine crescand, transformandu-se, inflorind. Inclusiv eu m-am intors parca transfigurata din acesta tabara. Tuturor celor cu care am stat de vorba le-am spus ca recomand adultilor sa mearga intr-o tabara.

 

Toata munca pe care am facut-o acolo, de la pregatit un cuptor de var, la gatit dimineata cafea pe vatra cu ochii carpiti de somn, de la spalat macate si velinte la rau, la driscuit tencuiala stand pe o scara in echilibru precar, de la condus masina pe drumuri inventate prin munte, la scos calcar din pamant si corhanit, totul, dar absolut totul a insemnat emotie. As putea contoriza aceasta tabara in numarul de tone de piatra scoase, in numarul de zile lucrate la casa, in numarul de basici facute etc, dar mai importante mi se par trairile, zambetele, glumele, povestile de viata, incurajarile, sfaturile, contributia personala pe care fiecare a ales sa o aduca in aceste zile.

 

 

 

 

Iesirea din zona de confort a fost extrem de mare pentru fiecare. Au fost adolescenti care s-au responsabilizat si au gatit pentru 15 oameni, au fost voluntari care si-au depasit frica de a vorbi in public si au dat interviuri la televiziune, au fost persoane care s-au obisnuit sa manance din strachini de lut, cu linguri fine de lemn, au fost oameni care au mers prima data cu trenul, au dormit prima data la cort sau au pus mana prima data pe mistrie si cancioc. Eu pot sa spun ca ma pot inscrie la raliu dupa experienta terifianta cu masina prin sleauri si rape de munte.

 Sigur ca o tabara de acest fel nu este numai lapte si miere (mai este si tocanita de melci, mancare de mate, miel la ceaun, mamaliga cu branza si fasole cu costita)...Sigur ca nu e usor muncesti in praf si in ploaie, sa dormi la cort, sa nu ai conditii ideale de igiena. Sigur ca se mai intampla mici accidente, sigur ca oamenii se mai enerveaza si mai apar frustari. Dar fiecare alege cu ce bagaj vrea sa plece acasa. Am vazut oamenii care povesteau cu zambetul pe buze despre durerile de spate de la carat piatra, am vazut oamenii care se mandreau cu plasturele de pe deget, am vazut oamenii care s-au tachinat si au trecut usor peste izbucniri nervoase.

Asa cum am zis la inceput, fiecare zi de tabara a fost diferita si in fiecare zi ne-am dus mai obositi dar mai bogati la culcare. Sunt foarte multe lucruri care nu se pot pune in cuvinte. Spre exemplu, senzatia pe care o ai cand intri in casa cuiva si incepi sa scoti toate lucrurile si toate mobilele, ca se poti repara si igieniza. Senzatia pe care o simti cand ai o cutie veche de Nivea in mana, o fotografie de familie sau o lingura. Prin mainile noaste a trecut viata unei familii.

 

Sau senzatia pe care o ai cand vorbesti cu oamenii locului. Unii au inteles demersul nostru si ne-au sprijinit, altii si-au facut cruci cu doua maini cand au auzit ca nistre straini au venit la ei in sat sa munceasca pe degeaba, de drag, pentru comunitate.

Cand m-am intors acasa, am luat cu mine in bagaj salopeta plina de pamant si de var, in oase am luat truda fiecarei zile, in suflet si in minte- vantul de munte, aerul curat, cantatul cocosilor, coronita pe care am invatat sa o impletesc, pisica care cersea imbucaturi sub masa, relaxarea in hamac si dorinta de a ma intoarce.

Si ce noroc pe mine! Joi plec in urmatoarea tabara Sinaptica, de data asta la Isverna :)
Multumirile pentru fotografiile minunate merg catre Ionut!

De ce escalada?

In ultimele doua saptamani m-am trezit la cantatul cocosilor sau la sunetul clopotelor. In Grecia clopotele bat aproape la fel de des precum canta cocosii, iar cocosii sunt harnici tare: canta in fiecare dimineata, de mai multe ori. In ultimele doua saptamani am plecat zilnic cu rucsacul in spate si plina de optimism la diverse faleze. In fiecare zi am catarat trasee noi si mi-am facut rani la maini si vanatai la picioare.
 

Aproape in fiecare zi m-am bucurat de mici victorii. Au trecut zilele si ranile vechi au fost inlocuite cu altele noi. Intre timp am invatat sa mananc cu mainile tremurande de la adrenalina si pline de magneziu. Am invatat ca oboseala si panica nu le lasa sa gandesti. Am mai invatat ca trebuie sa ai o conexiune buna cu cel ce te fileaza, dar cea mai importanta este concentrarea si increderea in propria persoana, pentru ca tu esti singur pe stanca cu fricile tale. 

Falezele au rasunat de gemete, icnete sau racnete de victorie, cataratorii erau bucurosi sau plini de frustrari in jurul meu. Si la fel am fost si eu. Am trecut prin toata panoplia de emotii, de la frica la extaz, de la suparare, la o vaga multumire de sine. Dar nimic nu se compara cu panica. Panica iti blocheaza muschii, iti accelereaza respiratia si bataile inimii si te face sa te intrebi: "Ce p... mea caut eu aici? De ce Dragnea nu m-am apucat eu de crichet? Ma duc acasa si ma apuc de crosetat!"
Daca ai noroc (si eu am avut) sa nu cazi si sa fii una cu stanca, transpiri, respiri, transpiri, respiri si urci mai departe. Incepi sa vezi prize la picior, acolo unde initial nu era nimic, apuci cu degetele orice mica excrescenta a peretelui, iti sangereaza mainile si iti pulseaza genunchii, dar tu nu mai simti nimic. Doar numeri buclele pana la top. Nici nu mai conteaza efortul fizic, caci efortul psihic este suprem. Uneori nu am reusit sa depasesc panica, m-a apucat un sentiment de zadarnicie si am cerut sa fiu tinuta in coarda si sa cobor, in ciuda incurajarilor filatorului, in ciuda indicatiilor si chiar a injuraturilor de rigoare.

Dar de retinut sunt toate celelalte momente in care am respirat, mi-am odihnit mainile si picioarele si cu o mina calculata si rece, am continuat sa fac balet pe stanca: pozitionarea pe rand a picioarelor pe praguri mici, fixarea mainilor in prize laterale sau inverse, rotirea usoara a trunchiului  etc. Trebuie sa recunosc ca au fost momente in care am cautat cu disperare rangi in care sa ma fixez cu mainile, chiar cu riscul de a ma rani, pentru a ma salva de pe bucatile de perete vertical si catifelat ca un fund de copil mic.
In fiecare seara mi-am relaxat sub dus muschii chinuiti si orgoliul ranit si a doua zi am luat-o de la capat. Si in fiecare zi a fost altfel. Am catarat printre narcise pe stanca, dar si pe trasee pline de cacareze de capra, in inghetat la 5 grade si m-am bronzat la 16 grade, am catarat fete cazute, dar si trasee cu coloane.

Fizic, poate ca toate traseele parcurse m-au dus usor, usor la saturatie, dar psihic sunt din ce in ce mai puternica si gata de noi provocari.

Escalada in Grecia

Astazi am invatat o lectie foarte importata. Desi mi s-a spus de nenumarate ori si in nenumarate forme, a trebuit sa dau eu cu capul de pragul de sus, ca sa il pot vedea pe cel de jos. Pe scurt, am invatat sa ma bucur de etape, nu doar de victorii. Pe lung, povestea este cam asa...
A fost o data ca niciodata, ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti...o tanara (ca experienta, nu ca varsta ;)) cataratoare, calatoare prin sate razlete, de prin muntii si de pe malul marii, in Grecia. Si cum mergea ea asa, pe stanga mai vedea un golf cu mare turcoaz, pe dreapta o faleza cu piatra rosie.

 

 

Azi mai manca niste calamari, maine mai gusta niste portocale si zilele treceau zambitoare. Iar cand nu se bucura de plimbarile pe malul marii, de arhitectura alba a satelor, de cafeaua greceasca bauta sub soarele caldut de ianuarie, se catara. In prima zi a reusit doua trasee, la prima vedere.

Si in urmatoarele 3 zile cate unul, dar apoi a venit furtuna.

Odata cu ploaia si cu vantul aspru nici traseele nu au mai iesit. Pasamite, oboseala, vanataile si ranile, panica si frigul isi spuneau cuvantul.

 

Sudalmile au inceput sa curga din gura fetei ramasa blocata pe stanca, dar pasii din traseu nu se induplecau ca iasa, prizele nu veneau singure mai aproape de mana sau de picior, iar traseele ramaneau inabordabile.Dupa trei zile de incercari zadarnice, nici marea nu mai avea farmec, nici calamarii nu mai aveau gust si nici cafeaua bauta in tavernele satului nu mai avea efect. Dar in a patra zi, valul de pe creier s-a ridicat, nervii si supararea s-au evapoarat si esecurile nu au mai fost vazute ca esecuri, traseele nereusite au fost recapitulate si au inceput sa iasa la iveala serii noi de miscari reusite, planuri calculate corect, pasi executati frumos, momente de panica depasite. Si-nainte cu povestea, ca d-aicea mult mai este...
Mai am cateva de zile de catarat deasupra golfurilor din Sampatiki, Leonidio, Kyparissi, Vlychada, cateva zile in care imi vor rasuna in urechi cuvintele: "Pozitioneaza-te bine pe picioare!....Uita-te dupa prize!!!....Acolo nu e nevoie sa tragi in maini!", cateva zile in care voi savura fiecare reusita, fie ea cat de mica.

Cu siguranta o sa imi fie dor de mirosul marii iarna, de pustiul plajei, de rosiile cu gust de rosii, dar mai ales de combinatia de dans si forta pura pe stanca, de miscarile calculate, ca la sah, in care eu joc cu albele si punctez fiecare priza cu magneziu, de bataile de inima pe care mi le aud in urechi si de gustul fricii pe care il simt in gura la pasii mai grei din trasee.