miercuri, 18 septembrie 2019

Despre Dolomiti, cu dragoste

Daca as fi o romantica, cu siguranta ca as putea scrie o scrisoare de dragoste pentru acesti munti, una mai inflacarata si mai sincera decat  una adresata unui barbat de care m-am indragostit.
Fotografiile si impresiile altor prieteni care au fost in Dolomiti au fost palide in comparatie cu ce am vazut si ce am simtit pe propria piele si nu m-au pregatit pentru ce avea sa se intample.
Dolomitii iti taie rasuflarea inca de la primul contact, doar din ce vezi din fuga masinii. Ideal este sa faci un mic popas, respiri aerul rece si faci o fotografie gandindu-te cum o sa fie acolo sus, pe piscurile pe care le admiri. Eu nu stiam unde sa privesc mai intai, ca peste tot era frumos, spre fiecare punct cardinal aveam o panorama de admirat.

Imensitatea Dolomitilor am ghicit-o in camping, cand am studiat la lumina lanternei harta si am stabilit traseele. Iar forta lor am simtit-o in fiecare zi. In fiecare zi cand credeam ca nu poate fi mai frumos sau mai greu sau mai provocator, muntele imi mai oferea ceva. Au fost sase zile in care nu m-am plictisit, am iesit din matca proprie (si in sensul pozitiv, dar si in cel negativ), mi-am depasit limitele si mi-am facut prieteni noi.

Dupa prima zi de Dolomiti am declarat ca este cea mai frumoasa (si nu a fost suclasata de urmatoarele). Am avut parte de peisaje minunate, o via ferrata grea dar perfecta pentru a-mi intari increderea in fortele proprii (n.b. un atac de panica poate fi depasit!), povesti despre Primul razboi mondial si o plimbare prin tuneluri labirintice. Pe scurt: am cucerit un varf de 2980m, pentru ca mai apoi sa ne adancim in inima muntelui, cam 1000m.
 
 A doua zi a fost o zi luuuuunga de drumetie cu o via ferrata care trebuia sa fie una usoara in comparatie cu ziua anterioara. Dar cum socoteala de acasa nu se compara cu cea din targ si muntele este mai imprevizibil decat o femeie, s-a pornit grindina. Frigul si umezeala au facut ca traseul sa dureze mai mult, efortul sa fie mai mare si peisajul sa isi piarda din farmec. Chiar si cea mai usoara via ferrata poate fi o provocare cand este ud si aluneca. A fost o zi in care desi am ajuns la 3036m, nu am ajuns in varf si am fost nevoita sa cobor inaintea colegilor mei de echipa. Dar m-am bucurat si de acesta victorie si mai ales ca, la final de zi, cu totii am fost in siguranta. (n.b. echipamentul este foarte important, de la bocanci la haine de ploaie)
  
 
 
A treia zi se anunta ploaie. Dar cine se trezeste de dimineata, pe culmi de via ferrata ajunge! Ce imi amintesc in acea zi este ca am facut catarat viteza. De frica unei via ferrate cu cablu ud si stanca alunecoasa, am urcat mai rapid ca niciodata. Mi-am inghitit gustul de frica, mi-am reglat respiratia cat sa pot vedea prizele, am uitat de dureri si nici nu am simtit cand am facut rani la maini. Am ajuns in varf, dupa care a plouat ploaie.(n.b. daca prognoza zice ca ploua, ploua, daca zice ca nu ploua, tot ploua).
 
In a patra zi, simtind ca se apropie despartirea de Dolomiti, decizia de a alege o via ferrata sau alta era din ce in ce mai grea. Eu eram pur si simplu fericita ca eram acolo si acceptam orice varianta, dar oarecum mai domoala, caci durerile musculare deja nu ma mai paraseau. Chiar si mersul pe drum drept era o provocare, iar somnul la cort nu mai vorbesc. Asa ca am ales o drumetie scurta, cu o via ferrata medie, ulterior urmand sa facem un circuit. Daaaar, am reusit sa ratacim drumul! (n.b. intotdeauna pastreaza-ti optimismul si incearca sa vezi partile bune) Asa ca am urcat si am coborat fara presiune o via ferrata aeriana si spectaculoasa, formata din multe scari si am reusit sa savurez toate senzatiile. Less is more, cum spune englezul, asa ca am facut multe fotografii, am vazut un alt versant de munte (pe care altfel nu l-am fi vazut) si am "ratat" un circuit care ne-ar fi epuizat.
 

Ziua a cincea se anunta a fi una din acele zile care iti doresti sa se termine inainte de a incepe. Dar dupa ce am urcat gafaind nelipsitul grohotis de pe potecile alpine, a inceput sa rasara soarele si pe strada mea: nici nu am inceput bine urcarea pe via ferrata si mi-am facut prieteni noi. Traseul era unul foarte aglomerat, stateau oamenii prinsi pe cablu cum stau strugurii pe ciorchine. Cu atat mai bine pentru conversatie si pentru fotografii. La coborare am privit cu fiori cum "taxiul galben" (adica elicopterul de salvare) evacua pe cineva din perete. Dar totul e bine cand se termina cu ....bere cu prietenii.

 
In cea de-a sasea zi am abordat cea mai grea via ferrata de pana atunci. Am plecat la drum sceptica si de fiecare data cand ma opream sa imi reglez respiratia si sa ma gandesc cum plec mai departe, imi mai faceam o cruce cu limba in gura. Dar am reusit sa ajung sus.Se pare ca am avut un ghid care a stiut sa aleaga traseele si sa dozeze efortul astfel incat sa fim pregatiti pentru asaltul final. (n.b. nu conteaza doar unde mergi, ci si cu cine mergi).

 Obositi, dar fericiti, a trebuit sa purcedem intr-un final si spre casa. Nu imi voi aminti din acesta calatorie, oboseala sau micile discutii in contradictoriu, ploaia sau durerile musculare, ci adrenalina care rula in sange, zambetul care nu mi mai dezlipea de pe fata si sclipirea fixata in priviri.

Imi doresc sa revin cel putin inca o data in acesti munti, mai sunt multe poteci de strabatut si multe cabluri de urcat. Iar Dolomitii sunt frumosi oricum, fie ca ii strabati in masina, sau cu motorul, cu bicicleta sau in drumetie usoara. Dolomitii te fac mai frumos, mai bun si mai puternic. Garantez!


luni, 4 martie 2019

Crovuri la inceput de martie

Am vazut cum arata Crovurile in luna mai, cand locul este verde si viu si am mai vazut cum arata Crovurile in luna august, cand totul e parjolit de soarele fierbinte. Nu stiam cum arata acoperite de zapada. Dar acum cand stiu, aleg sa cred ca infatisarea asta le prinde cel mai bine. Perioada de tranzitie intre iarna si primavara poate fi o alegere potrivita pentru o tura scurta in Crovuri.
 
La intrarea in traseu gradele erau cu plus, soarele sclipea incurajator printre copacii, pasarile ciripeau primavaratic. Doar un muntean cu calul lui cu desagii plini, ce urca spre stane, ne-a prevenit ca sus este zapada.
Drumul prin padure a fost frumos, exceptand noroiul. Am recunoscut cu nostalgie cararea batuta in alte anotimpuri si am privit incantata izvoarele ce erau secate pe perioada verii.


Treptat am inceput sa vedem petece de zapada, iar cand am ajuns in poiana, alta data plina de ierburi inalte, totul era de un alb virgin.
Urcusul prin padure, pana la intrarea in Cheile Tamnei a fost o loterie, nu stiai cand ti se va scufunda piciorul pana dincolo de genunchi in zapada si nu stiai daca dai de radacini, pietre sau frunze alunecoase, iar traseul prin chei, pe grohotisul acoperit de zapada mi s-a parut usor periculos. Vantul sfichiuia bine de tot, se formase o pojghita tare de zapada si zone de gheata.
 
 Pentru a parcurge acesta ultima bucata de traseu, efortul a fost practic dublu, ca sa nu zic triplu, dar a fost rasplatit de panorama ce se intrezarea printre stanci.
 Cand am ajuns in Crovul Mare, nu stiam unde sa ma uit mai intai: intinderea alba iti lua ochii, omatul inghetase in forme valurite, urme de schiuri de tura serpuiau elegante dincolo de orizont si copacii razleti lasau umbre adanci pe zapada.
 
 Daca alti oameni se bucura in weekend de o bere la soare, la terasa in oras, noi de ce nu am face-o? Zis si facut: am scos berile Cooler carate special pentru acest lucru si ne-am tolanit pe bolovani sa ne incalzim ca soparlele la soare.

Cu puterile refacute am pornit spre Poienile de Sus, inotand practic prin dunele de zapada. Timpul nu ne-a permis sa inaintam prea mult, mai ales ca imi propusesem sa admir peisajul si dinspre Poiana Beletina. Gasind o punga ratacita pe fundul rucsacului, ne-am permis sa ne amintim de copilarie, sa incercam sa ne dam drumul pe punga la vale si sa ne rostogolim in zapada.
 
Cand soarele a coborat spre apus, am luat-o si noi spre vale. Zapada era mai moale si noi alunecam mai tare, noroiul era si el mai mult, dar deja nu mai conta. Simtisem libertatea, provocarea, joaca unei zile de iarna in munti si jos ne astepta relaxarea in ape termale. Ce sa iti doresti mai mult de Martisor?

marți, 26 februarie 2019

Cheile Carasului - tura cu aventura

Cred ca este deja a sasea oara cand merg in Cheile Carasului. Iar principalul motiv nu e cel evident si anume ca sunt aproape de Timisoara, ci tine de bogatia si de frumusetea lor si de modul in care le-am descoperit in fiecare tura, in anotimpuri diferite si cu oameni diferiti. Asa cum spuneam aici, de fiecare data cand am ajuns in chei, mi-am dorit sa revin, de fiecare data am simtit ca timpul nu este suficient, ca as mai fi avut energie de ceva, fie ca vorbim de drumetie, de escalada sau de vizitat pesteri.
 Atractia mea fata de acest loc si faptul ca revin constant este cumva impotriva principiilor mele de a calatorii: "viziteaza un loc o data si apoi exploreaza si alte zone, sunt atatea lucruri de vazut pe planeta" si "niciodata nu e ca prima data; a doua vizita nu mai are acelasi farmec". Sunt convinsa ca si cand voi merge a saptea oara in acest loc, voi fi placut surprinsa.
 
Intr-o perioada nedefinita - nici iarna, nici primavara - si intr-o zi in care nimeni nu dadea nicio sansa unei excursii, eventual unei ture la ski sau unei cafele linistite in oras (dovada ca nu ne-am intalnit cu nimeni pe traseu si ca abia am gasit amatori pentru a pleca din oras) am ales totusi sa organizez o tura in Chei. Simplu, banal ati zice. Ce mai poti vedea a sasea oara? Ei bine, am avut inspiratia de a alege sa facem circuit - am pornit pe chei si ne-am intors pe platou si am avut norocul sa fi nins cu o noapte inainte.

 Din fericire prima parte a drumului o stiam, dar si asa ne-a fost greu sa razbatem printre copacii cazuti care blocau poteca si sa traversam paraurile si baltile inghetate din drum. Nu mi-a displacut deloc peisajul gri, acoperit pe alocuri cu alb, nu mi-a fost dor de verdele abundent din celelalte anotimpuri. Am admirat copacii scheletici, iedera, lianele si linia puternica a stancilor. Ambele maluri aveau o frumusete aparte si parca si Carasul susura altfel, avea alt ecou.
  

Desi cararea este in mare parte dreapta, fara multe suisuri si coborasuri, mersul la -5 grade si slalomul printre crengile si copacii doborati si mentinerea echilibrului prin zapada, frunze uscate si noroi a facut ca plimbarea prin chei sa fie una solicitanta, fara nicio legatura cu ce imi aminteam eu din celelalte ture, iar faptul ca am ales sa intram si in Pestera de sub Carsa a adaugat sare si piper excursiei. Escadatul cu mainile inghetate, cu bocancii alunecand pe zapada si iarba amestecata cu noroi si urcatul pe lanturi pe stanca uda nu a fost cea mai buna idee, dar efortul a meritat: pestera este la fel de spectaculoasa cum mi-o aminteam. Doar ca de data asta persista un miros pestilential, pasamite un animal se adapostise acolo. Nu am stat prea mult sa elucidam misterul, am luat "amintire" o cutie de bere, "uitata" de un turist zelos si am pornit mai departe. (De fiecare data cand natura imi ofera un dar frumos, ca semn de pretuire, aleg sa culeg din gunoaile lasate se altii).
  
 
Cand am ajuns in Poiana Prolaz, m-am bucurat sa vad ca exista un pod normal care usureaza trecerea pe celalalt mal. Numai ca noi, astia mai mici de inaltime, am fi avut nevoie de o scarita ca sa ne cataram pe el....Ne-am continuat drumul spre partea cea mai ingusta a cheilor, dar si cea mai frumoasa. La un moment dat a trebuit sa renuntam, caci inaintea pe poteca era un chin. Cred ca sa iti faci drum cu macheta prin jungla ar fi fost mai usor, decat sa incerci sa indepartezi fiecare obstacol din poteca de pe chei.
 
La intoarcerea in poiana am cochetat putin cu ideea de a trece pe cabluri sau pe resturile fostului pod, dar la gandul ca as putea face cunostinta cu apa inghetata, am renuntat rapid si am cautat solutii sa abordez podul nou si frumos, dar prea inalt pentru mine.
 

Si iata-ne pe celalalt mal, pe un traseu pe care nu mai fusesem niciunul din noi. Din ce citisem pe net drumul se bifurca spre stanga si trebuia sa alegem triunghi rosu in locul celui albastru si apoi sa tinem ca reper stalpii de inalta tensiune, caci semnul se pierde. Ii poti spune noroc sau ii poti spune atentie, ideea e ca am nimerit drumul si chiar si triunghiul rosu, acolo unde altii l-au pierdut...
 Cinci ore mai tarziu, iata-ne la sosea, bucurosi ca putem admira apusul ce se lasa peste Carasova.
 
O tura ce parea simpla la prima vedere, a fost de fapt o proba de atletism 100m garduri, cu mini escalada in pestera, o potentiala intalnire neprevazuta cu un animal, cu ghiocei zgribuliti de ultima zapada si cu un apus spectaculos.

marți, 5 februarie 2019

Cele 5 porunci ale escaladei

M-am intrebat cu ce raman dupa fiecare iesire la catarat, dincolo de genunchi invinetiti, rani in palme sau o extenuare placuta in muschi si in oase. Ce am invatat in acest an in care m-am catarat la stanca? Daca maine nu as mai putea sa fac escalada, tot timpul, energia sau banii investiti ar fi in van? Ei bine nu, dincolo de efectele la nivel fizic, sau la buzunar, mi-au ramas fixate niste lucruri care nu se vad, care nu se pot transmite in pozele si postarile de pe facebook sau la o discutie pe fuga, la o bere.

1. Asculta-ti corpul!

Si nu ma refer aici la momentul in care stai pe canapea si un dracusor iti sopteste cum ca ai manca niste cipsuri in timp ce te uiti la un serial. Ma refer la acele momente cand esti la catarat  (sau in orice alta activitate solicitanta), te ia valul/adrenalina/euforia si "uiti". Nu iti mai e foame, nu iti mai esete, nu mai sti cat eceasul, cand ai facut ultima data pauza etc. Escalada, ca de altfel multe alte sporturi sau, de ce nu, joburi de zi cu zi, implica disciplina si prezenta fizica si mentala 100%. Nu esti hidratat, nu esti hranit, esti obosit sau orice alt ingredient (atentie, concentrare) lipseste, asta inseamna esec, nu iese traseul sau cazi in coarda sau si mai rau, te accidentezi.


2. Asculta-ti instinctul!

Poate ca ar fi trebuit sa incep cu acest aspect. Chiar daca la stanca mergi cu prietenii, cu gasca si ai o persoana de incredere care te fileaza, de fapt esti singur. In ciuda incurajarilor, tu esti singur cu gandurile tale, cu neputintele tale, cu fricile tale. Tu singur sti cat control ai asupra miscarilor, cum "citesti" stanca. Tu singur ar trebui sa stii cat mai poti la un anumit moment al zilei. Nimeni din jur nu ar trebui sa iti spuna ce sa faci, ce grad sa dai. Nu te lasa provocat, nu incerca sa impresionezi pe nimeni. Sa asculti in primul rand de cei din jurul tau si nu de semnalele transmise de propria fiinta este o miscare necastigatoare.


3. Fii deschis, pregatit sa descoperi, sa explorezi!

De cand practic acest sport am calatorit in locuri si am descoperit zone care nu sunt pe lista unui turist "normal". Am vizitat orase mici si satuce in care in niciun caz nu as fi mers sa imi petrec weekendurile sau vacantele. Spre exemplu, in Atena toata lumea merge sa vada atractiile turistice si in niciun caz nu viziteaza foste cariere de marmura care acum sunt faleze de catarat.

De fiecare data ma bucur sa ajung la o faleza noua si sa compar cu ce am citit intr-un ghid de escalada. Aici nu mai e vorba despre cel mai fain loc unde poti bea o cafea sau informatii despre un muzeu, ci detalii practice, uneori vitale de orietare in spatiu, de abordare a traseelor, de siguranta.

De multe ori socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, de multe ori accesul la o faleza este dificil sau imposibil, de multe ori la fata locului poti gasi trasee ude sau spituri lipsa. Alteori conditiile de cazare sau de masa din diferite zone nu sunt cele mai fericite. Dar nu trebuie ca asta sa iti strice zenul. Escalada implica o anumita stare de spirit (Sau cel putin eu asa functionez), o anumita liniste interioara, o impacare cu tine, cu natura, o acceptare si o bucurie a prezentului. Iar "aici si acum" inseamna si bine si rau, si placut si urat, si greu si usor.

4. Fii vigilent, nu minimiza dificultatea unei situatii!

Orice element conteaza si poate reprezenta sarea si piperul in acest mix numit escalada. Conteaza ca ti-e cald sau ca ti-e frig, ca bate vantul sau ca este umezeala, conteaza daca te bucuri sau daca iti este frica etc. Si cel mai important este sa fii vigilent pe orice traseu indiferent de gradul acestuia. Chiar si un 5a sau un 6a poate fi o provocare in anumite conditii si chiar si pe un traseu usor te poti rani daca nu esti atent sau daca te grabesti. Iar gradul unui traseu este de fapt o eticheta relativa. Relativa la tipul falezei/stancii, la momentul la care a fost batut un traseu, la conditiile de mediu in care il parcurgi, la nivelul de energie pe care il ai etc.

5. Bucura-te!

Escalada este despre depasirea propriilor limite. Oamenii nu s-au nascut cu palme si talpi adezive ca de gheco, asa ca facem eforturi sa cataram, ne punem trupurile si mintile intr-o incordare teribila ca sa ajungem in topul unui traseu. Pe de o parte, toata aceasta lupta poate duce la incrancenare, la dezamagire, la nervi saaaau dimpotriva, fiecare pas, fiecare mica victorie poate fi motiv de satisfactie. Pe de alta parte, faptul ca petreci o zi in mijlocul naturii este motiv de incantare, faptul ca iti oferi un grad de libertate dincolo de ceea ce este acceptat social (sa fii la catarat si nu acasa cu copiii, sa investeti in calatorii si in echipament, nu intr-un apartament etc) este un motiv de imensa fericire. Iar motivele de bucurie pot continua, important este sa nu ne punem singuri bariere si sa ne pastram un mental pozitiv.

Poate ca nu am spus nimic nou in acest articol. Poate ca totul se poate rezuma scurt in cateva cuvinte: mananca, hidrateaza-te, dormi, catara si a doua zi ia-o de la capat. Sau poate ca fiecare din noi am putea sa interiorizam fiecare experienta si sa invatam propriile lectii, fie ca sunt de disciplina, de perseverenta, de gestionare a maniei sau a fricii, de orgoliu etc.