De ce escalada?

In ultimele doua saptamani m-am trezit la cantatul cocosilor sau la sunetul clopotelor. In Grecia clopotele bat aproape la fel de des precum canta cocosii, iar cocosii sunt harnici tare: canta in fiecare dimineata, de mai multe ori. In ultimele doua saptamani am plecat zilnic cu rucsacul in spate si plina de optimism la diverse faleze. In fiecare zi am catarat trasee noi si mi-am facut rani la maini si vanatai la picioare.
 

Aproape in fiecare zi m-am bucurat de mici victorii. Au trecut zilele si ranile vechi au fost inlocuite cu altele noi. Intre timp am invatat sa mananc cu mainile tremurande de la adrenalina si pline de magneziu. Am invatat ca oboseala si panica nu le lasa sa gandesti. Am mai invatat ca trebuie sa ai o conexiune buna cu cel ce te fileaza, dar cea mai importanta este concentrarea si increderea in propria persoana, pentru ca tu esti singur pe stanca cu fricile tale. 

Falezele au rasunat de gemete, icnete sau racnete de victorie, cataratorii erau bucurosi sau plini de frustrari in jurul meu. Si la fel am fost si eu. Am trecut prin toata panoplia de emotii, de la frica la extaz, de la suparare, la o vaga multumire de sine. Dar nimic nu se compara cu panica. Panica iti blocheaza muschii, iti accelereaza respiratia si bataile inimii si te face sa te intrebi: "Ce p... mea caut eu aici? De ce Dragnea nu m-am apucat eu de crichet? Ma duc acasa si ma apuc de crosetat!"
Daca ai noroc (si eu am avut) sa nu cazi si sa fii una cu stanca, transpiri, respiri, transpiri, respiri si urci mai departe. Incepi sa vezi prize la picior, acolo unde initial nu era nimic, apuci cu degetele orice mica excrescenta a peretelui, iti sangereaza mainile si iti pulseaza genunchii, dar tu nu mai simti nimic. Doar numeri buclele pana la top. Nici nu mai conteaza efortul fizic, caci efortul psihic este suprem. Uneori nu am reusit sa depasesc panica, m-a apucat un sentiment de zadarnicie si am cerut sa fiu tinuta in coarda si sa cobor, in ciuda incurajarilor filatorului, in ciuda indicatiilor si chiar a injuraturilor de rigoare.

Dar de retinut sunt toate celelalte momente in care am respirat, mi-am odihnit mainile si picioarele si cu o mina calculata si rece, am continuat sa fac balet pe stanca: pozitionarea pe rand a picioarelor pe praguri mici, fixarea mainilor in prize laterale sau inverse, rotirea usoara a trunchiului  etc. Trebuie sa recunosc ca au fost momente in care am cautat cu disperare rangi in care sa ma fixez cu mainile, chiar cu riscul de a ma rani, pentru a ma salva de pe bucatile de perete vertical si catifelat ca un fund de copil mic.
In fiecare seara mi-am relaxat sub dus muschii chinuiti si orgoliul ranit si a doua zi am luat-o de la capat. Si in fiecare zi a fost altfel. Am catarat printre narcise pe stanca, dar si pe trasee pline de cacareze de capra, in inghetat la 5 grade si m-am bronzat la 16 grade, am catarat fete cazute, dar si trasee cu coloane.

Fizic, poate ca toate traseele parcurse m-au dus usor, usor la saturatie, dar psihic sunt din ce in ce mai puternica si gata de noi provocari.

Escalada in Grecia

Astazi am invatat o lectie foarte importata. Desi mi s-a spus de nenumarate ori si in nenumarate forme, a trebuit sa dau eu cu capul de pragul de sus, ca sa il pot vedea pe cel de jos. Pe scurt, am invatat sa ma bucur de etape, nu doar de victorii. Pe lung, povestea este cam asa...
A fost o data ca niciodata, ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti...o tanara (ca experienta, nu ca varsta ;)) cataratoare, calatoare prin sate razlete, de prin muntii si de pe malul marii, in Grecia. Si cum mergea ea asa, pe stanga mai vedea un golf cu mare turcoaz, pe dreapta o faleza cu piatra rosie.

 

 

Azi mai manca niste calamari, maine mai gusta niste portocale si zilele treceau zambitoare. Iar cand nu se bucura de plimbarile pe malul marii, de arhitectura alba a satelor, de cafeaua greceasca bauta sub soarele caldut de ianuarie, se catara. In prima zi a reusit doua trasee, la prima vedere.

Si in urmatoarele 3 zile cate unul, dar apoi a venit furtuna.

Odata cu ploaia si cu vantul aspru nici traseele nu au mai iesit. Pasamite, oboseala, vanataile si ranile, panica si frigul isi spuneau cuvantul.

 

Sudalmile au inceput sa curga din gura fetei ramasa blocata pe stanca, dar pasii din traseu nu se induplecau ca iasa, prizele nu veneau singure mai aproape de mana sau de picior, iar traseele ramaneau inabordabile.Dupa trei zile de incercari zadarnice, nici marea nu mai avea farmec, nici calamarii nu mai aveau gust si nici cafeaua bauta in tavernele satului nu mai avea efect. Dar in a patra zi, valul de pe creier s-a ridicat, nervii si supararea s-au evapoarat si esecurile nu au mai fost vazute ca esecuri, traseele nereusite au fost recapitulate si au inceput sa iasa la iveala serii noi de miscari reusite, planuri calculate corect, pasi executati frumos, momente de panica depasite. Si-nainte cu povestea, ca d-aicea mult mai este...
Mai am cateva de zile de catarat deasupra golfurilor din Sampatiki, Leonidio, Kyparissi, Vlychada, cateva zile in care imi vor rasuna in urechi cuvintele: "Pozitioneaza-te bine pe picioare!....Uita-te dupa prize!!!....Acolo nu e nevoie sa tragi in maini!", cateva zile in care voi savura fiecare reusita, fie ea cat de mica.

Cu siguranta o sa imi fie dor de mirosul marii iarna, de pustiul plajei, de rosiile cu gust de rosii, dar mai ales de combinatia de dans si forta pura pe stanca, de miscarile calculate, ca la sah, in care eu joc cu albele si punctez fiecare priza cu magneziu, de bataile de inima pe care mi le aud in urechi si de gustul fricii pe care il simt in gura la pasii mai grei din trasee.