Viaţa la ţară pe dealurile subcarpatice

Acum când toată lumea pleacă la mare în weekend, sau la munte la grătare, eu am fost la ţară. Ţara mea e la Fieni, mai bine zis în satele şi pădurile adiacente, pe care le-am colindat de când eram mică: Berevoiesti, Bela, Runcu, Vulcana etc.

E pitoresc la ţară: copiii sunt respectuoşi, verdeaţa e verdeaţă, fructul are alt gust decât cel din supermarket, mirosul de iarbă şi de flori de câmp nu seamănă cu cel din florăria din piaţă etc etc. Acum, mergând din nou pe potecile pe care nu am mai umblat de ani am redescoperit toate aceste lucruri minunate, dar am înghiţit în sec când am văzut ce greu o duc oamenii, bătuţi de vreme şi de vremuri. Una e să vezi la televizor oameni încremeniţi în sate izolate, fără curent şi cu casele luate de puhoi şi altceva este când îi vezi pe cei de lângă tine: fântâni fără apă potabilă (am cerut o cană de apă la 3 curţi până s-a îndurat cineva să îmi dea), gospodării fără curent electric (şi nu vine nimeni în vârful dealului să le repare prea curând), noroi de nu poţi ieşi din curte, poduri gata să se dărâme, culturi îmbibate cu apă etc. Dar oamenii le duc pe toate. Zâmbesc şi îţi povestesc cum au trecut şi de alte greutăţi şi îi mulţumesc lui D-zeu că e bine aşa cum e, că nu e mai rău. Cară apă din vale, manâncă de la coada vacii (adica brânză, urdă etc :) ) cum se spune şi se bucură când mai văd feţe noi.

Am plecat de acolo plină de optimism şi de fructele pe care le-am mâncat: mere, prune, mure, coarne, cătină, vişine!!!! şi corcoduşe. :))