La ski pe Kalinderu

Skiatul pe partia Kalinderu din Busteni a fost o experienta: peisaj superb, zapada buna, partie frumoasa. DAR...acum urmeaza un mare dar. Am fost la ski fix cand toti bucurestenii (si nu numai) s-au mutat pe Valea Prahovei, de sarbatori. Asta a insemnat ca pe langa peisajul superb am vazut tot felul de lucruri. Pe partie au venit pe rand: salvamontul ca sa ia accidentati, jandarmeria ca sa ia datele (si cam atat) unor indivizi certati cu regulile bunului simt, politia ca sa ridice cetatenii turmentati (sau drogati, dupa caz), SMURD-ul ca sa transporte grav ranitii. Scenariul s-a desfasurat cam in felul urmator: intre orele 9-11 pe partie erau doar inraitii sportului de iarna(in special skiori, placarii veneau mai tarziu), iar la 12 fara un pic fix incepeau sa apara doamne bine machiate la bratul unor burtosi, pitipoance duse la solar, cu geci in talie si cizme pana la genunchi (la -5 grade), cocalari duhnind a alcool. Si toata acesta fauna tripla coada la telescaun ca sa ajunga sus, sa faca o poza, sa bea un mic si o friptura si sa manance un vin fiert. Unii aveau curajul sa isi rupa noada (pe a lor si pe a altora) pe o partie de sanii (neamenajata). Deci incepand cu ora 12 partia a devenit neincapatoare: schiori, placari, copii, incepatori, plus sanii. In prima zi am asistat curioasa (si frustrata in acelasi timp) la tot ce se intampla, dar a doua zi la ora 12 fix, cand puhoiul de treziti din mahmureala se indemna spre partie, am parasit resemnata zona. Sper sa vin pe Kalinderu si in alta perioada, sa o gasesc mai ieftina si mai bine amenajata (nu partie de ski si partie de sanii laolalta) si sa vad numai lume civilizata, ca pe Sorica -Azuga (ca sa nu zic Bulgaria sau Austria)

Cum mi-am petrecut sfarsitul anului

Nu o sa povestesc ce mi s-a intamplat zi de zi in acest sfarsit de an, ci doar o dupa amiaza de 4 ore de chin teribil, o dupa aminza relevanta practic pentru situatia acestui an.
Pentru ca primisem de cateva saptamani un dovleac, am zis sa nu treaca anul fara sa il fac placinta. Greseala fatala! (Conform zicalei: Mai bine mai tarziu ca poate nu mai trebuie). Deci m-am apucat sa studiez netul, eu fiind novice in relatia cu dovlecii. M-am oprit la o reteta, mi-am suflecat manecile si m-am apucat. Multumesc pe acesta cale tuturor prietenilor care care au vorbit cu mine pe mess si facebook si mi-au facut orele de lupta cu dovleacul suportabile. Nu am crezut ca un dovleac va fi mai tare de coaja ca un pepene. Dar s-a dovedit ca am nevoie de 2 cutite ca sa il casapesc, unul cazand la datorie in mijlocul atacului. In acest proces mai mai ca mi-am infipt cutitul in vena (si la propriu si la figurat), iar dovleacul m-a atacat si mi-a bagat niste coaja sub unghie, abia mai misc degetul. Dupa lupte seculare care au durat 2 ore, am invins monstrul si m-am pregatit moral de etapa 2: datul pe razatoare. In acest proces am iesit complet invingatoare si fara unghii sau pielite razuite. Dar chinul nu s-a sfarsit aici. Dovleacul se cerea fiert cu diverse in el, mestecat sa nu se lipeasca, dat prin sita ca sa se scurga zeama si abia apoi culcat la tava. Cand am reusit sa il vad scurgandu-se in sita, m-am simtit ca Mihai la Calugareni(de fapt cred ca mai invingatoare ca el :) ) In episodul doi in care trebuia sa pregatesc foile mi-am zis eu ca sunt cea mai smechera ca le-am cumparat si nu mai stau sa le coc. Teribila greseala din nou. Minunatele foi s-au rupt, s-au desprins, nu erau pe forma tavii etc. Dar am stat acolo, sclava in bucatarie, si am biblitit sa aranjez foaie cu foaie si dovleacul peste si apoi iar foaie si apoi iar dovleac si apoi ....liniste...30 minute am zacut epuizata si am asteptat rezultatul.

Cand totul a fost gata imi trecuse pofta si de viata darmite de placinta cu dovleac. Dar am mancat doar ca sa stiu ca nu am fost masochista degeaba. Privind retrospectiv ma intreb cum era daca aveam o barda de taiat, un robot de ras dovleacul sau daca eu eram o bucatareasa/cofetareasa mai profesionista...

Morala acestui sfarsit de an:

1. Cu cat te stradui mai mult sa faci ceva, cu atat sansele sa nu iasa bine cresc

2. Nu te apuca de o treaba daca nu ai toate instrumentele necesare

3. Daca te apuci de o treaba dificiala e bine sa ai sprijin moral de la prieteni

Craciun foarte fericit

Am facut bradul (artificial). Am pus cadouri (practice) sub el. Am fost colindata. Am mancat porc (putin) si cozonac si am baut vin (mult). Am dat telefoane, am primit si am fost in vizite. M-am relaxat facand lucruri care imi plac. Un Craciun ca oricare altul s-ar putea spune, nu?
Acesta este primul Craciun din restul vietii mele. (Am vazut o masina intrand in mine, dar am scapat).

Toamna pe ulita

In Bucuresti, toamna se vede cel mai bine, nu in parc ci pe ulita - pe fiecare din ulitele Muzeului Satului. La asfintit nici macar nu e asa de aglomerat ca in parc. Se pot observa o gramada de lucruri interesante: de la instalatiile uriase si ingenioase din vechile gospodarii romanesti, la figurile admirative sau intrebatoare ale vizitatorilor straini si ale copiilor. Si totul este perfect colorat - culorile satului romanesc si culorile toamnei. Cine nu poate face o vizita la mamaie, la tara, sa dea o tura prin Muzeul Satului si va putea vedea cel putin o casa pe placul sau - cu o pisica in prag, o muscata in fereastra si o tartacuta in gradina. Imi va fi dor de toamna asta...

Sinaia - bocanci urbani in padure

Langa Sinaia, dincolo de cartierul Zamora este o padure de poveste. O padure de conifere neagra si deasa, cu brazi drepti si inalti pana la cer, unde nu patrunde lumina nici daca e soare afara, cu un covor de cetina gros cat palma, cu comori sub forma de ciuperci si trunchiuri putrede.

Intreaga atmosfera te invita la explorare. Credeam ca sunt printre putinii bocanci urbani care calca pe acolo. Pana cand au inceput sa apara gunoaiele. Si pana cand am dat de un luminis. Dar care nu era luminis. Pur si simplu padurea era taiata. La o prima aproximare 1000 de brazi hacuiti pentru a se construi vile si hoteluri.

Oare de ce? Cartierele Cumpatul si Zamora sunt moarte, sunt parasite. In weekenduri, mai apar cateva masini. De sarbatori se mai anima putin. Dar in rest, restaurantele din zona isi restrang activitatea, vilele sunt goale.
In maxim un an extimez ca padurea de poveste nu va mai fi, dar se vor inalta mandre cladiri cu gazon si braduti plantati, privind nestingherit catre Bucegi, caci padure nu va mai fi....

Calatorie in timp - Change The Future

Zilele trecute am calatorit in trecut, pentru a schimba viitorul. Am ales poze pentru a ilustra muzica unui prieten. Este asa de interesant sa iti vezi amintirile, pozele cu alti ochi... Mi-a fost greu sa aleg unele si sa renunt la altele, pentru ca toate imi erau apropiate. Mi-am pus castile si am vizionat sute de poze. Am ales cateva. Unele au cazut pentru ca nu se potriveau cu ritmul, altele pentru ca am hotarat impreuna ca vor fi transformate in alb negru si atunci isi pierdeau mesajul, altele pentru ca nu corespundeau ca dimensiune. Dupa un proces "dureros" am ales finalistele. Cu ele am incercat sa formez o poveste. O poveste care sa inceapa tumultos si innegurat si sa se termine lin si optimist. Mi-a placut foarte mult partea asta pentru ca a trebuit sa potrivesc stilurile din fotografii diferite, povesti urbane cu povesti rurale, potrete cu peisaje, natura moarta cu fotografii dinamice. Acest proiectel mi-a starnit imaginatia si mi-a dat idei pentru combinatii viitoare.

Iata ce a iesit:



Multumesc Lars!

17m sub mari

Îmi e frică de apă. Dar e minunat să te scufunzi în frică. E strălucitoare şi rece. E adâncă. E plină de munţi, care cresc în jos. Am urcat la 17m în jos :). E plină de văi şi de peşteri. Şi de pericole. Frica este plină de pericole: arici de mare, anemone... Lucruri pe care nu trebuie să le atingi. Sunt inedite, te atrag, dar frica e mai mare ca ispita.
Ca să intru în frică mi-am pus o nouă piele - costum de neopren. Şi o nouă faţă - ochelari şi detenctor. Mi-am alungit membrele ca să explorez mai bine frica - mi-am pus labe - şi, ca să ating fundul, limita, mi-am pus greutăţi de plumb.
Senzaţia de frică este accentuată când mergi, aşa, în armură, cu barca pană la stânci, unde începe scufundarea. Soarele te arde, inima îţi bate, stropii te lovesc. Tu eşti deja în adâncuri. Motorul se opreşte. Trebuie să ieşi din reverie, să îţi pui stop la reacţii, masca pe faţă, detenctorul în gură, labele în picioare, să îţi fixezi echipamentul, să îţi umfli vesta. Şi să te dai peste cap, să te arunci din barcă. Acum pluteşti în rece şi ud. Frica te cuprinde. Îţi intră în gură, în urechi, în nas, în păr, în costum, în suflet. Pauză. de regrupare. Ultimele instrucţiuni. Semnalul. Şi te scufunzi.
Centimetru cu centrimetru, metru cu metru, eşti în altă lume. Vezi alte culori, respiri altfel, auzi altfel, simţi altfel, comunici altfel, atingi altfel. Nu mai eşti tu. Sau eşti un alt tu. Nu ţi-e frică? Te laşi în voia fricii. Îţi egalezi presiunea din urechi şi începi să explorezi. Ochii nu sunt suficienţi ca să vadă tot. Aerul nu e suficient ca să respiri şi să rezişti de tot acolo. Peştii se uită la tine curioşi şi prietenoşi. Anemonele tremură liniştite în curent. Aricii de mare zac misterioşi. Sepia şi caracaţiţa dispar elegante când văd mascaţi care scot bule. Tu dansezi, dai din labe, te răsuceşti să faci semne celorlalţi, te mulezi pe relieful marin şi aluneci avid spre...spre tot..scoici, alge, pietre, vietăţi.
Dar butelia spune stop. Se fluieră adunarea şi încet, încet de tot culorile se schimbă la loc, sunetele se schimbă şi ele. Şi eşti afară. Nu îţi mai e frică. Eşti doar extenuat şi fericit. Şi gata de o nouă frică. Sau cel puţin aşa crezi. Căci nicio scufundare nu seamană cu alta.

Plimbare pe Bosfor

Plimbarea cu vaporasul pe Bosfor a fost o incantare. Intr-o zi ploaiasa, cand soarele a aparut timid, atat cat sa incalzeasca putin vantul bezmetic care batea pe vas am vazut religia, istoria, traficul, bogatia, gustul estetic, deosebirile si asemanarile dintre cele 2 maluri ale Istambulului- european si asiatic. Pe frigutul ala, ceaiul turcesc era parca si mai bun si peisajul si mai frumos: vapoarele, casele de pe dealuri, palatele, moscheile, cetatile, intreg peisajul iti lua respiratia. Cred ca malul asiatic mi-a placut mai mult - parea mai linistit si arhitectura era deosebita. Am visat practic cu ochii deschisi: as vrea o casa acolo, care sa arate cam asa....as vrea sa imi fac saptaluna de miere pe vasul ala de croaziera...
M-a trezit vasul care se lovea de ponton si imi dadea niste ameteli groznice. Ajunsesem inapoi.

In Asia

Astazi am fost in Asia! Am fost in partea asiatica a Istambulului si am avut o experienta deosebita, facuta parca special pentru a incheia spectaculos vizita in Istambul.

In incercarea de a ajunge la cel mai mare cimitir din Turcia (5 km patrati), am fost ajutati de Aslan Serif, un profesor de istorie. De fapt povestea a fost cam asa: noi ne holbam pe harta iar din grupul care se apropia, un domn ne-a intrebat unde mergem. Era un localnic, care in drum spre un prieten de-al lui, a luat 3 frantuzoaice, care incercau sa ajunga la o moschee. Ne-a luat si pe noi, desi cimitirul era un pic in alta parte. Ideea e ca si ele si noi am fost deturnati de Aslan, care a fost foarte binevoitor si ne-a dus la o alta moschee care nu era deschisa publicului, dar el mergand des cu grupuri de studenti, avea acces.
Am vazut o moschee toata numai faianta lucrata manual si am ascultat povesti despre culorile folosite, despre simboluri si despre deosebirile intre tipurile de islamism. Apoi am vizitat alta moshee ne-a cumparat ceai turcesc si ne-a mai spus si alte povesti despre calul sultanului care a fondat respectiva moschee.

Cel mai mult mi-a placut cand am ajuns la cimitir si am putut sa ii pun toate intrebarile care ma framantau referitoare la obiceiurile de moarte ale turcilor. Astfel am aflat ca mormintele se pot deosebi intre ele dupa numarul de coloane, dupa "caciula" de pe fiecare coloana, dupa simbolurile desenate, dupa marimea lor etc. Spre exemplu bogatasii au 2 coloane iar oamenii simpli doar una, femeile au flori desenate pe placa funerara, oamenii care au murit prin taierea capului, au doar "caciula" pusa pe mormant si nu au coloana. Unele morminte au o adancitura unde se strange apa ca sa bea pasarile sau pisicile. Toate pietrele funerare au scrise pe ele povestea vietii inculpatului: cine era, cu ce se ocupa, casatorit sau nu, cati copii, de ce a murit. Mortii se ingropa la 2m adancime si nu se ingroapa in cosciug. Mortii pot fi ingropati unii peste altii, dar la interval de 5 ani. Cimitirele lor nu au alei sau poteci ci prefera ca mormintele sa fie facute acolo unde se poate, sa pastreze aspectul natural al locului. Mormintele se ingrijesc doar de 2 ori pe an, dupa Ramadan si dupa o alta sarbatoare.

Mormant de functionar cu adancitura pentru apa

Mormant care contine doar corpul, capul fiind taiat de catre sultan si aruncat

Mormant de frizer

Povestile si glumele au continuat la bere si astfel ne-am imprietenit in Asia cu 3 frantuzoaice si un turc.

La cimitirul islamic

Aproape fiecare moschee are un mic cimitir langa. Am nimerit unul un pic mai marisor si deschis. O oaza de liniste in mijlocul agitatiei. Oaza de verdeata nu prea, mai mult cavouri. Dar stilul este deosebit. Mi-a placut pentru ca nu era ceva ce stiam sau vazusem. Despre morti numai de bine, dar nu putem sti cine au fost si ce au facut fiindca doar pe mormintele mai noi apar ceva simboluri, ca la noi, cum ca a fost doctor sau muzician, pe cele vechi sunt doar semne indescifrabile. Dar e bine, pentru ca esti practic in alta lume, uiti pentru 10 minute unde esti si pentru ce ai venit.

Istambulul noaptea

Viermuiala continua pana in noapte tarziu, caci turcii ies dupa asfintit sa ia cina de Ramadan. In zona podului Galata negustorii ambulanti isi etaleaza marfurile indoielnice, iar navetistii stau sa manance un peste si sa bea un cico in asteptarea barcilor care sa ii duca pe celalalt continent. O alta specie de noapte o reprezinta pescarii, care dau la peste pe podul Galata si de dormit dorm tot acolo. Printre acestia se mai taraste din cand in cand un maturator care oricum nu face fata mizeriei si miazmelor de mate de peste de langa pod.Sub pod este partea turistica: localuri cu mancare, narghilele si muzica turceasca. Aproape ca te fac sa uiti de partea non-turistica si de saracia vazuta la 200m in spate. Dar luminile sunt frumoase. Te fac sa vrei sa explorezi mai departe. Asa am ajuns sa trecem podul la 12 noaptea ca sa vedem ce e acolo, ce turn e ala. Si am umblat pe stradute inguste si pustii ca sa ajungem la turnul Galata.

Istambul in Ramadan

Eu am mai venit in contact cu lumea islamica, vazusem agitatia unui bazar sau barbatii la rugaciune la moscheie. Dar Istambulul a reusit sa ma surprinda.
Am ajuns in Istambul dupa apus, in Ramadan. O aglomeratie infioratoare de oameni si de masini. Care a continuat pana dupa 12 noaptea. Al doilea contact cu sarbatoarea si obiceiurile lor a fost chemarea la rugaciune care mi-a dat trezirea dimineata, hotelul fiind in orasul vechi, in apropiere de Moscheia Albastra. Un individ mi-a dat o foaie in care imi recomanda, intr-o engleza aproximativa, sa ma convertesc la islamism, la fel ca alte numeroase vedete care si-au gasit linistea si impacarea in acesta religie. Alt individ, la restaurant, a zis ca e Ramadan, deci se bea bere mica, nu mare. Sunt sigura ca particularitatile acestei lumi vor continua sa ma pasca la tot pasul si in zilele urmatoare.
Astazi m-au impresionat lucrurile/locurile colorate si stralucitoare pe care le-am vazut. Adica practic tot - terase, magazine, dar mai ales ceramica si mozaicurile din muzee si palatul Topkapi. Istambulul este orasul pisicilor, care sunt practic la tot pasul. Ma gandesc sa ma mut aici....Dar ma face repede sa ma razgandesc numarul impresionant de turisti, care ataca in puhoi obiectivele turistice. Nu am facut un studiu dar din cate am vazut eu nici macar Roma, Venetia sau Praga nu intrec Istambulul la capitolul asta. Dar ii inteleg perfect. Au ce vedea, au ce manca, au ce cumpara in Istambul. Nu voi enumera acum toate minunatiile (dar va urma...), voi spune doar ca am vazut ceva ce nu mai vazuzem: Basilica cisterna sau palatul scufundat - un spatiu subteran gandit candva ca rezervor de apa potabila pentru intregul Constantinopol, cam 80 milioane de litri de apa. Acum este doar sala de concerte si filmari.

Despre litoralul bulgăresc

Despre litoralul bulgăresc...numai de bine. Dacă nu mergi în locuri supralicitate, cum ar fi Nisipurile de Aur, litoralul bulgăresc este încântător. În pragul toamnei plaja este linistită - oameni puţini, terase cu muzica dată în surdină. Marea este caldă şi curată. Dar trebuie să ştii unde să mergi. (Fie îţi spune un prieten bulgar, fie citeşti pe blogul meu :)).
Dacă aveţi în vedere Nisipurile de Aur sau Balcic, opriţi-vă în Varna. Poţi petrece ieftin şi de calitate din zori până în zori. În Varna am zăcut 2 nopţi într-un bar pe plajă, cu muzică bună, băutură ieftină (2 leva o bere, 5 leva un whiski), şezlonguri şi perne.
Nisipurile de Aur sunt mai mult aurite decât de aur, ca să zic aşa: hotel lângă hotel, populaţie cât cuprinde, români zgomotoşi. Dar chiar şi aici poţi găsi o oază de linişte (chiar la capătul staţiunii, dinspre Varna). Aici am făcut o baie termală în mare - apa se scurgea drept în mare printr-o ţeavă amenajată de bulgarul de rând care nu merge să se trateze la spa la hotel. Tot aici am mâncat un peşte genial.
Mai departe de Balcic se află Kavarna. Este fascinant să treci prin oraş - un oraş la fel de simplu şi de sărăcăcios ca în toată Bulgaria - şi să vezi pictate pe pereţii blocurilor vedete rock.
Dincolo de Kavarna este ferma de midii Dalboka, amenajată cu bani europeni!!! (Bulgarii chiar ştiu să cheltuie banii UE şi să facă turism) Localul pe malul mării este senzaţional şi mâncarea este impecabilă: vinete cu scoici, sarmale cu scoici, salată de melci, desert de scoici, raci etc.
Dar cireaşa de pe tort o reprezintă capul Caliacra.Un răsărit de lună văzut de pe ruine şi o baie în noapte pe o limbă de plajă cu apă caldă şi nisip fin te fac să te îndragosteşti definitiv de litoralul bulgăresc.

Viaţa la ţară pe dealurile subcarpatice

Acum când toată lumea pleacă la mare în weekend, sau la munte la grătare, eu am fost la ţară. Ţara mea e la Fieni, mai bine zis în satele şi pădurile adiacente, pe care le-am colindat de când eram mică: Berevoiesti, Bela, Runcu, Vulcana etc.

E pitoresc la ţară: copiii sunt respectuoşi, verdeaţa e verdeaţă, fructul are alt gust decât cel din supermarket, mirosul de iarbă şi de flori de câmp nu seamănă cu cel din florăria din piaţă etc etc. Acum, mergând din nou pe potecile pe care nu am mai umblat de ani am redescoperit toate aceste lucruri minunate, dar am înghiţit în sec când am văzut ce greu o duc oamenii, bătuţi de vreme şi de vremuri. Una e să vezi la televizor oameni încremeniţi în sate izolate, fără curent şi cu casele luate de puhoi şi altceva este când îi vezi pe cei de lângă tine: fântâni fără apă potabilă (am cerut o cană de apă la 3 curţi până s-a îndurat cineva să îmi dea), gospodării fără curent electric (şi nu vine nimeni în vârful dealului să le repare prea curând), noroi de nu poţi ieşi din curte, poduri gata să se dărâme, culturi îmbibate cu apă etc. Dar oamenii le duc pe toate. Zâmbesc şi îţi povestesc cum au trecut şi de alte greutăţi şi îi mulţumesc lui D-zeu că e bine aşa cum e, că nu e mai rău. Cară apă din vale, manâncă de la coada vacii (adica brânză, urdă etc :) ) cum se spune şi se bucură când mai văd feţe noi.

Am plecat de acolo plină de optimism şi de fructele pe care le-am mâncat: mere, prune, mure, coarne, cătină, vişine!!!! şi corcoduşe. :))

O zi în Bucegi - Babele - Omu - Bucsoiu

Dacă ai răbdare să stai la coadă aproximativ 1-2 ceasuri la telecabina din Buşteni şi apoi te încumeţi să purcezi spre Omu chiar dacă vremea e gri, cu nori şi cu vânt, atunci ţi se vor dezvălui minuni la tot pasul: nisip în vârful muntelui (mai fin ca la mare), flori, o turma de 800 de oi, graffitti, stânci, şei, nori, ceaţă. Iar sentimentul pe care îl ai...hmm...e ceva deosebit. Mergi, în ciuda faptului că plouă, în ciuda faptului că nu mai poţi, în ciuda faptului că transpiri şi te dor muşchii, în ciuda traseului cu pietre, cu lanţuri, cu noroaie. Sau poate datorită acestor lucruri. Şi la un moment dat, când nici nu mai sperai apare soarele, ceaţa dispare şi vezi totul împrejur şi nu e nici măcar pe jumătate de frumos pe cât credeai tu din cei 10 m pe care îi vedeai în faţă.
Undeva pe la mijlocul coborârii deja nu mai poţi. Nu mai vrei să faci poze, nu mai vrei să vezi peisajul, nu vrei decât să vezi un marcaj sau un om care să îţi zică cât mai ai până jos. Dar oameni nu mai trec, căci toţi "temerarii" au rămas sus la Babele să se pozeze.

Într-un final ajungi jos, la o mămăligă caldă la Gura Diham.

Un miel al uneia din cele 800 de mioare

Dragoste în vârf de munte

"Munţomanii" de pe platou de la Babele

Clopoţei

La coborâre

P.S. Pierderile au fost după cum urmează - 4 din 7 oameni accidentaţi: 3 genunchi forţati, 2 unghii de la picioare învineţite (şi în curând căzute), 1 gleznă scrintită, bătături - nenumărate, febră musculară cât cuprinde, tăieturi şi zgârieturi nenumărate.