Wir sind was wir erleben

Într-una dintre călătoriile mele cu bicicleta din 2025 am citit acest slogan și mi-a rămas în minte: Wir sind, was wir erleben. Suntem ceea ce experimentăm. Tot ceea ce trăim ne transformă. Așa că, privind înapoi la ce a însemnat 2025 pentru mine, vorbesc mai puțin despre liste de „best of”, despre câte lucruri nu mi-au ieșit, ce s-a întâmplat în luna X sau în luna Y sau în câte călătorii am fost. Balanța acestui sfârșit de an se face dintr-o serie de experiențe transformatoare, cu bune și cu rele.

De exemplu, am început o mică tradiție de ieșit ca fetele, la biliard. E adevărat că nu a ținut mult, dar a fost importantă ca timp pentru mine, ca ieșire din cotidian, ca disciplină de a include o prietenie în haosul unei vieți care nu permite prea multe atunci când ai o rutină aglomerată.

Pentru că tot am adus vorba despre bicicletă, trebuie să spun că pentru mine, în 2025, bicicleta nu a fost doar o bicicletă, ci un stil de viață. Am ales să merg cu bicicleta de plăcere chiar și atunci când am făcut-o din nevoie. Dacă primăvara mi-a adus ture fantastice în Austria și Ungaria (mulțumesc, Adela), ultimele luni din 2025 au însemnat o viață fără mașină: trasee zilnice, indiferent de temperatura de afară. Pentru unii, să rămâi fără mașină e o corvoadă. Nu spun că nu mi-a fost greu, dar am ales să pun o haină în plus pe mine, un bagaj pe bicicletă și să reînvăț modestia.

„De mâine mă apuc de slăbit” a fost, cred, singura rezoluție din ianuarie 2025. Nu mi-a ieșit. Dar am alergat în primele luni ale anului, până la diagnosticul de menisc rupt, am descoperit salate noi – combinații de broccoli cu măr sau apio cu ridiche neagră și morcov – și am învățat să fac prăjituri sănătoase, cu proteine, fibre și fără zahăr. Am reușit să îmi mențin o greutate rezonabilă și să mă împac cu formele mele, am continuat să fac sport regulat și să mănânc cu mai puțină vinovăție. Durerea de genunchi nu mi-a dat pace, dar hei, trebuie să am o rezoluție și pentru 2026, nu?

Pentru că nu mi-am propus prea multe lucruri la început de 2025, asta mi-a permis să fiu deschisă la ce a venit spre mine. Și spre mine au venit trei ateliere online: de dezvoltare personală, de copywriting și de AI. De la fiecare am plecat cu un sentiment clar de „aha”.

2025 a fost anul câinelui. Și nu mă refer la calendarul chinezesc, ci la faptul că multe dintre activitățile mele din acest an l-au avut în centru pe Pavel. Din ianuarie am început dresajul și parcă o lume nouă mi s-a deschis, cu bune și cu rele. Am învățat cu Pavel, despre Pavel și pentru Pavel. Concursurile canine și reprezentațiile cu public la care am participat cu el mi-au schimbat părerea despre oameni, iar prezența lui lângă mine mi-a oglindit felul în care sunt și reacțiile mele. Am fost împreună în vacanțe, în țară și în străinătate, și am trecut prin toată paleta de sentimente: de la bucurie, la nervi și stres când m-a accidentat, până la groază, atunci când viața lui a fost în pericol.

Am învățat ce înseamnă responsabilitatea față de o ființă mai vulnerabilă decât mine, cu nevoi diferite, care nu știe să aștepte și nu înțelege compromisurile. Poate cea mai importantă lecție a fost că lejeritatea, libertatea și dragostea, așa cum le trăim noi, pot fi periculoase pentru un animal. Grija adevărată nu e romantică, ci atentă, constantă și, uneori, grea.

În paralel, 2025 a fost și anul „Rufelor puse la uscat într-o zi fără vânt”. Anul în care am realizat, poate, cel mai complex proiect artistic al meu. L-am simțit și ca fiind cel mai valoros din punct de vedere artistic, dar, vorba aceea, fiecare cioară își laudă puiul, așa că îmi laud și eu expoziția. Mi-a ocupat aproape tot anul, din ianuarie până în noiembrie, și chiar dacă nu am lucrat opt ore pe zi, cinci zile pe săptămână, a fost constant în mintea și în sufletul meu. Ideile s-au așezat, am lucrat, am stricat, am reluat, am discutat, am organizat, am plâns și m-am frustrat, am măturat, am promovat, am făcut tot ce am știut eu mai bine și chiar mai mult de atât. Poate că mai mult nu se poate. Poate că e momentul să merg mai departe. Dar nu trag acum o concluzie. Îi dau și lui 2026 o șansă să mă surprindă.

În 2025 au fost lucruri care mi-au lipsit: activități pe care le făceam în alți ani, locuri în care mi-ar fi plăcut să revin, oameni cu care mi-aș fi dorit să petrec mai mult timp. Dar, privind în urmă, 2025 a venit și cu multe lucruri pe care le-am făcut pentru prima dată. Iar asta nu a însemnat doar bifarea unor experiențe, ci integrarea unor momente din trecut, depășirea unor prejudecăți și trăirea unor lucruri pe care mi le doream, dar pentru care nu avusesem curaj.

Am îmbrăcat pentru prima dată o cămașă cumpărată acum patru ani, când eram însărcinată și pe care nu avusesem ocazia să o port. A fost un moment de trecere.
Am făcut pentru prima dată o tură pe rachete – mai greu și mai frumos decât îmi imaginam.
Am cumpărat și am plantat o camelie, lucru pe care mi-l doream de mult, fără să știu ce m-a oprit.
Am ținut pentru prima dată în mână un hamster și mi-a plăcut.
Am fost pentru prima dată într-un job shadowing și a fost o experiență revelatoare.
Am cântat pentru prima dată la karaoke. Prost, daaar nu am murit de rușine, așa cum îmi imaginam.

Par experiențe complet diferite, dar au ceva în comun: au fost despre a permite, nu despre a reuși. Au fost despre contact, nu despre rezultate, despre atingere, nu despre performanță. Au fost gesturi de reconectare.

 

2025 a fost și anul marilor revederi și al micilor întâlniri. Oameni pe care sunt mândră că i-am cunoscut, sunt onorată că fac parte din viața mea și sunt plăcut surprinsă că și-au amintit de mine și au vrut să ne revedem. Încă îmi stârnesc zâmbete întâlnirile cu familia, cu prieteni din tinerețe, cu profesorul meu cel mai drag sau cu Grandpa Kid. 2025 nu a fost despre consolidarea cercului de prieteni, ci despre continuitate peste timp, despre faptul că legăturile reale nu dispar, chiar dacă nu sunt frecvente.

În 2025 am reînvățat valoarea timpului. După mulți ani de freelancing m-am angajat, iar asta a adus o reașezare a stilului de viață. Munca cu program fix, alături de proiectele personale, a fost o provocare mare, căreia am reușit să îi fac față cu prețul unui consum fizic și psihic care m-a epuizat. Când eram freelancer, timpul era elastic. Acum e finit, măsurabil, consumabil.

Pe acest fond, o gripă m-a pus la pat, iar finalul de an a venit cu încă o lecție: să mai și să stau.

2025 a fost un an de supraviețuire lucidă, nu de creștere aspirațională. 

Totuși, nu trag o concluzie definitivă despre 2025. A fost un an care m-a schimbat, fără să-mi ofere răspunsuri clare. Îl las așa cum e: incomod, dens și viu. 

Două "muieri", trei zile de pedalat și alte aventuri

 După ce anul trecut am participat la niște velo tururi organizate, anul ăsta ne-am zis să încercăm pe cont propriu. Costuri mai mici, mai multă libertate și, evident, provocări pe măsură. Dar avantajele sunt mari pentru cine îndrăznește. Așa că, iată-ne: două muieri hotărâte, bagajele făcute, rutele planificate, cazări rezervate... ce ar putea merge prost?

Păi, începem cu un puzzle: cum pui două biciclete pe o mașină obișnuită? Adăugăm un portbagaj, niște nervi, o oră de teste și... am reușit. Seara, în amurg, eram deja în Linz cu bicicletele echipate și berile pregătite, așteptând trenul care trebuia să ne ducă la Salzburg. Aventura începea.

Doar că... nu a mai început atunci. Am pierdut trenul. Sau mai bine zis, trenul s-a închis în fața noastră. Ușa s-a închis automat, iar noi am rămas cu 82 de euro mai puțin și un plan făcut praf. Așa că am trecut pe planul B: mers cu mașina dintr-o cazare în alta, iar turele de bicicletă urmau să fie făcute în jurul fiecărei localități. Improprovizat, dar eficient. Suntem două muieri cu sânge rece și nervi tari – nu ne oprește pe noi o ușă de tren!

Ziua 1: Salzburg – pisică, povești și o cazare ca-n basme

Târziu în noapte, am ajuns la o pensiune de poveste, cocoțată pe un deal, unde ne aștepta o bătrânică și o pisică. Dimineața, locul era feeric. Mic dejun bio, oameni faini, priveliște de vis. A fost fix ce ne trebuia după un început... ușor zdruncinat.

Ziua 2: Braunau – pedalat printre ploi, lanuri și râsete

Ne-am dus la Braunau, unde ne-am pornit într-o tură care trebuia să aibă 32 km. A avut 64. Pentru că era prea frumos ca să ne oprim. Nicio barieră nu ne-a oprit. A început să plouă? Nicio problemă. Ne-am pus echipamentul de ploaie și am continuat. Păduri, sate, lanuri, păsări. Aerul mirosea a verde crud, lumina era blândă, iar ploaia... o binecuvântare.

La întoarcere, am mai avut parte de un mic test: ușa camerei noastre nu se mai deschidea. Ecranul afișa un vesel „battery low” când băgam codul. Ne-a trecut zâmbetul pentru câteva secunde, dar am râs cu poftă când, într-un final, am intrat. Am încheiat ziua cu o bere, la cald, și planuri pentru ziua următoare.

Ziua 3: Passau – când vremea îți dă lecții de umilință

Prognoza zicea „furtună”. Și furtună a fost. Am prins o fereastră cu soare și am zis: „Hai să încercăm o tură scurtă, vedem pe parcurs.” Am plecat la drum – 37 km cu pante de 18% și poteci pietruite, pe fond sonor de tunete care se apropiau rapid.

Am reușit, pe ultima sută de metri, să ajungem într-un orașel cochet, la adăpost. Acolo ne-am oprit pentru o prăjitură și o bere. Am râs și i-am mulțumit Adelei că a insistat să pedalăm mai repede. După furtună, am avut timp să explorăm Passau, orașul în care Dunărea și Innul își dau mâna. A fost ca o gură de aer proaspăt după o zi sălbatică.

Și apoi... am văzut Dalii. Ca de fiecare dată, mi s-a luminat fața. Ca un semn de la Dalia, fetița mea nenăscută. Mereu cu mine, chiar și când pedalez prin lume.

Ziua 4: Eferding – animale, câmpuri și... benzinăria salvatoare

Plecat din Passau spre Eferding. Orașul părea părăsit – era zi de sărbătoare. Cazarea... discutabilă. Am ciobit o veioză și am rupt o balama, așa de fragile erau. Dar ziua a fost magică: 75 km de soare, Dunăre, lacuri, legume, iepuri, fazani, căprioare și cai. A fost o tură perfectă.

La prânz am mâncat cel mai bun pește și am băut cea mai rece bere. Apoi am descoperit că, în afară de o benzinărie, nimic nu era deschis. Cina noastră: sandwich și ciocolată. Glorios.

Gânduri de final

Nu totul iese cum plănuiești. Dar, cu suficient umor, determinare și echipament de ploaie, orice posibil eșec devine poveste. Turul nostru nu a fost cel mai lung, cel mai planificat sau cel mai lejer, dar a fost al nostru. Plin de râsete, picături de ploaie, panorame, oboseală, dalii, snițele și beri.

Dacă ar fi să mai facem un tur pe cont propriu? Categoric da. Cu tot cu trenuri ratate, uși vorbitoare, dumnezei, sfinți și cina de la peco.

Ce am învățat? Că e crucial cu cine faci echipă. Că ai nevoie de un partener de drum în care să ai încredere, cu care să poți râde, să te reorganizezi și să pedalezi prin ploaie fără drame inutile. Îi mulțumesc Adelei – creierul logistic și emoțional al acestei operațiuni – pentru calm, planificare și impulsurile bine plasate.

Cât despre mine… am învățat să șurubăresc, să înțeleg un pic mai multă geografie și, poate cel mai important, să aflu încă ceva despre mine.

Recomand o astfel de tură oricui simte nevoia să iasă din zona de confort – nu doar fizic, ci și psihic. Călătoria cu bicicleta te obligă să încetinești, să fii atent la drum, la tine, la cel de lângă tine. Te duce pe poteci și drumuri pe care cu mașina n-ai ajunge, și îți întărește nu doar mușchii, ci și încrederea – în tine și în prietenia adevărată.